Dezordinea de pe scena politică franceză e mai veche şi e gravă. Nu mai este o criză politică instituţională sau de regim. Nu, este o implozie lentă şi jalnică a unei clase politice, în care fiecare grupare îşi face jocul partizan, le exclude pe celelalte, fără să asculte, fără să vadă posibilă vreo concesie în interesul general. Chiar şi partidele mici se arată veleitare, conştiente de rostul lor, într-un dans al unor lideri ambiţioşi, frustraţi care se gândesc doar la alegerile prezidenţiale din 2027. Cu cel puţin al 4-lea prim-ministru în 2025, Franţa se confruntă cu o instabilitate nu gravă, cât fără precedent. Miercuri, premierul demisionar Sebastien Lecornu a dat asigurări că există o majoritate absolută care refuză „revenirea la urne”, după ce s-a întâlnit cu socialiştii, comuniştii, ecologiştii şi republicanii. Excepţiile sunt Franţa Nesupusă a lui Jean Luc Melenchon şi Raliul Naţional al Marinei Le Pen. La Matignon va sosi, în cel mai scurt timp posibil, s-a vorbit de 48 de ore, un înlocuitor desemnat de Emmanuel Macron „mândru, impulsiv, jucăuş”, potrivit unuia dintre miniştrii săi, care încă de duminică seara dorea noi alegeri, ca o răzbunare pe republicanii lui Bruno Retaileau, considerat responsabil de întorsătura lucrurilor, la Palatul Elysee şi ruina guvernului Lecornu, după ce protestase împotriva prezenţei fostului ministru al Economiei, Bruno Maire, acum la Apărare în noul guvern. Emmanuel Macron este pus la grea încercare. Abandonat de dreapta, ar putea numi un guvern de stânga, evident cu un prim-ministru de stânga, şi asta după ce rămăsese intransigent, în urma alegerilor pierdute din 2024. Numai că şi la stânga, socialiştii lui Olivier Faure nu se înţeleg cu „nesupuşii” lui Jean Luc Melenchon şi nici cu cei ai Raliului Naţional. Indiferent de cine va fi desemnat să formeze viitorul guvern, până în weekend, discuţiile vor gravita în jurul concesiilor pe care va trebui să le facă. Şi cel mai fierbinte punct de discuţie este soarta reformării pensiilor şi atât stânga, cât şi dreapta cer abrogarea acesteia sau cel puţin îngheţarea. Preşedintele, probabil că nu este pregătit să renunţe la simbolistica celui de al doilea mandat al său, dar acest gest ar putea deveni o condiţie prealabilă pentru formarea unui guvern şi salvarea bugetului pentru anul viitor. Profilul viitorului şef de guvern francez, despre care se aşteaptă să reuşească, după eşecurile predecesorilor Michel Barnier (3 luni), Francois Bayrou (9 luni), Sebastien Lecornu (15 ore), nu a fost trasat. Echipa care îşi va asuma responsabilitatea trebuie să fie complet deconectată de ambiţiile prezidenţiale pentru 2027. Un prim-ministru, care să evite cu tact încăierarea jenantă între centrişti, dreapta tradiţională, socialişti şi poate ecologişti, nu poate fi, paradoxal, decât… Sebastien Lecornu. Un pariu de necrezut. Pentru a scăpa de mlaştina politică, Franţa va mări deficitul şi datoria. Deficitul va creşte de la 4,7% la 5% din PIB, iar datoria care a atins un record de 3345 miliarde euro (între 117-120 din PIB) să continue să crească. Numele care se vehiculează nu mai contează, şi ceea ce contează este că lui Macron i se cere, nu în surdină, plecarea, fără ca aceasta să fie o certitudine că rezolvă lucrurile.
