Pe scena politică românească post-decembristă, Crin Antonescu, ca lider al liberalilor ani buni, a fost un tenor mai mult decât agreabil. Poate chiar inimitabil. La nivel discursiv n-a avut rivali şi reverberează încă, în sala Parlamentului, discursul său din 27 aprilie 2012, la moţiunea de cenzură îndreptată împotriva guvernului M.R.U., pe care l-a ars atât de puternic, prin patosul crucial, vituperările incisive şi asalturile nediferenţiate, încât îl mai ustură şi astăzi. Pe Traian Băsescu, altminteri greu de îndoit, premergător alegerilor prezidenţiale din 2009, într-un dialog „unu la unu”, la Cluj-Napoca, televizat, l-a făcut să transpire, încât, dacă s-ar fi permis de organizatori, ridica mâna şi cerea prosopul. Şi au mai fost şi alte numeroase ipostaze, în care harul oratoric a fost etalat. Dar s-au schimbat timpurile, pericolele, prietenii şi adversarii. Crin Antonescu este acum candidatul alianţei „România, Înainte”, din partea PSD, PNL, UDMR, minorităţi naţionale, pentru alegerile prezidenţiale. Ieri, la lansare, a avut o alocuţiune îngrijită, bine intonată, fiindcă stăpâneşte ca puţini alţii tehnica retoricii, probând cultură întinsă, interogaţie abilă, informaţie bună, empatie. Nici unul din toţi preşedinţii pe care i-a avut România, după 1990, n-au etalat elocinţa, coerenţa şi forţa sa de persuasiune. N-am să comentez acum conţinutul alocuţiunii sale de ieri, o sinteză a unor idei, care fiecare dezvoltată avea menirea sa, ca parte a unui program. O antologie a discursurilor şi pledoariilor celebre, apărută prin 1995, cuprindea între altele monumentala pledoarie a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, prestigios scriitor şi faimos avocat al timpului, în procesul „Caragiale – Caion”, un document convingător despre ceea ce înseamnă marea artă oratorică, susţinută cu o argumentaţie solidă şi edificatoare, dar mai ales de o inteligenţă rară a descifrării profunzimii sufletului uman. Prin demonstraţia riguroasă în faţa Curţii de juraţi, Constantin A. Ionescu Caion a fost găsit vinovat de calomnie şi defăimare, perversitate, patimă şi egoism. Crin Antonescu purifică îmbâxeala, din rândul candidaţilor la alegerile prezidenţiale. A tăcut multă vreme. Şi mulţi se întreabă ce a făcut în acest răstimp. În jurul tăcerii s-a născut o emulaţie difuză. După ce a fost, cum spuneam, teribil de elocvent, acum trebuie să devină convingător conturând o autoritate care vine de la o natură generoasă, gata să slujească în numele unui simţ al datoriei, străină de orgolii, ce nu se lasă fărâmiţată prea uşor în cuvinte. Crin Antonescu este o subtilă combinaţie de rigoare şi cordialitate. Încearcă să reconstruiască normalitatea intelectuală românească, face referiri la modelul unei lumi ireversibile dispărută, lumea României interbelice, cu bunele şi relele ei, dar cu vigurosul ei potenţial de evoluţie, retezat de mişcarea legionară şi apoi ocupaţia sovietică. La afirmaţia, cel puţin inabilă, a lui Călin Georgescu, care refuză să participe la o dezbatere „cu falşi contracandidaţi”, pe motiv că el reprezintă poporul şi discută numai cu acesta, Crin Antonescu a spus, aseară, la un post de televiziune: „Cum adică discută numai cu poporul? Şi eu sunt poporul, şi dumneavoastră sunteţi poporul şi toate aceste milioane de oameni sunt poporul”. Crin Antonescu, fără a ne mai lungi cu vorba, se apropie tot mai mult… de Crin Antonescu, cel la care făceam referire la începutul acestui articol.
