Despre procesul ceferiştilor, rejudecat la Craiova, din cauza unor erori procedurale, la 4 iunie 1934, s-a scris destul în presa dinainte de 1990, dar şi atunci, pe măsura trecerii timpului, fără un entuziasm aparte. Jurnalistul de stânga Tudor Teodorescu-Branişte, într-una dintre scrierile sale, altminteri interesante, „Între presă şi literatură” (vol. 2) pomeneşte de un episod insolit, petrecut în sala de judecată, unde instanţa era compusă din col. Teodor Petrescu (preşedinte), mr. Mihail Sotir, mr. Ion Constantinescu, cpt. Mihail Anghelescu, cpt. Ion Vladimirescu (membri), cărora li se adăuga comisarul regal Vasile Gelep, înlocuit după două zile de lt. col. Ion Pârăianu, din considerente medicale. Inculpaţii au fost apăraţi de o duzină de avocaţi, citaţi fiind 202 martori, dintre care doar 12 ai acuzării, dar nu toţi s-au prezentat la proces. Majoritatea martorilor apărării erau ceferişti la diverse ateliere din ţară, atent supravegheaţi de agenţii de poliţie pe perioada şederii lor la Craiova. Despre care episod este vorba? Când acuzatul Ghe. Vasilichi, vechi militant al mişcării muncitoreşti, a fost întrebat de judecător: „Bine, mă, Vasilichi, de ce te-ai apucat să-i organizezi în sindicate, la Oradea, pe unguri? Tu eşti ţăran din Dolj mă… Ungurul e altă liftă, mă!”, răspunsul n-a întârziat, fiind aproape uluitor. „Dumneavoastră ştiţi mai multă carte decât mine. Eu atâta ştiu: că iau căldarea de plumb topit şi când cade plumbul topit pe picior, mă arde şi pe mine, cum îl arde şi pe ungur. Când s-o învăţa plumbul topit să mă ardă numai pe mine, iar pe ungur să-l cruţe, atunci o să cred şi eu că ungurul e altă liftă. Până atunci îl cred om, ca şi pe mine”. Ar fi mai existat pe parcursul procesului momente impresionante. De pildă, depoziţia domnului Eduard Mirta, ministrul Comunicaţiilor, la momentul conflictului de la atelierele CFR Griviţa, care a schiţat un tablou în care faptele acuzaţilor apăreau într-o altă lumină, cu totul diferită de cea din actul de acuzare. Despre Ghe. Vasilichi, care a făcut un istoric al grevei, arătând că protestul a izbucnit nu sub acţiunea agenţilor provocatori, cum susţinea acuzarea, ci din cauza nemulţumirilor sociale create de administraţia CFR, prin reducerea de salarii, suplimentarea orelor de muncă etc., ştim doar că după condamnarea la 12 ani muncă silnică şi evadarea din închisoare, împreună cu Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu, la 3 ianuarie 1935, s-a înrolat în forţele franceze de Rezistenţă, a căzut prizonier şi a fost dus în lagărul de la Dachau. Sentinţa nr. 137, pronunţată de Curtea de război a Corpului I armată, pe 1 iulie 1934, a prevăzut pedepse severe, chiar dacă erau mai mici decât cele de la fond: Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu – 15 ani de muncă silnică, Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Marin Ionescu, Gheorghe Vasilichi – 12 ani. Pedepsele au rămas definitive după respingerea la 1 octombrie 1935, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie militară, a recursurilor. Toţi au revenit în libertate în august 1944. Când, ajunşi la putere, cu armata sovietică în ţară, ştim ce au făcut. Liderii grevişti nu i-au uitat pe aceia care îi aruncaseră la ani grei de temniţă. Securitatea i-a identificat pe toţi cei implicaţi în arestarea greviştilor şi organizarea procesului, precum şi pe rudele acestora. Accederea în structurile importante de conducere ale partidului comunist, după 23 august 1944, a avut ca element determinant activitatea depusă în perioada de ilegalitate. Gheorghiu Dej şi-a axat demersurile pe participarea la organizarea grevelor de la atelierele CFR Griviţa şi pe anii petrecuţi în detenţie, ne încredinţează istoricul Adrian Cioroianu, în cartea sa „A fost ca niciodată” (Polirom, 2021).
