Au trecut, aşa cum ştim că se scurge timpul, 35 de ani de la acel Decembrie 1989, care ne-a înghiţit de-a valma, cum scrie într-un text îngrijit de-al său, scriitorul Marian Nazat, pe toţi exuberanţii acelui părelnic miracol istoric. Şi încă, de regulă prin luna decembrie a fiecărui an, îl comemorăm, cu mai mult sau mai reţinut patos, în lumina a ceea ce a mai apărut nou. De data aceasta, noutatea, câtă este, răzbate din cartea fostului procuror militar, gen. (r) Piţu Ranco Cătălin „Ruperea blestemului. Revoluţia din decembrie 1989” (ed. Litera, 2024), care a avut acces la desecretizarea tuturor documentelor evenimentului pomenit. Asistăm astfel la o dezbatere în jurul istoriei imediate (recente) fiindcă până la urmă cercetarea împrejurărilor prăbuşirii regimului comunist din România rămâne o chestiune pentru care izvoarele documentare au fost accesibile doar celui menţionat. El a semnat rechizitoriul în „Dosarul Revoluţiei”, un dosar despre care s-a spus că este alcătuit din 3.000 de volume, având ca obiect trimiterea în judecată ale unor figuri cheie ale evenimentelor din Decembrie 1989, la care ICCJ și-a declinat competența. Cartea expune reţeaua metodică de dezinformare, care a creat premisele preluării puterii de „emanaţi”, psihoza teroristă care a făcut victime după fuga, arestarea şi executarea cuplului Ceauşescu. „Lupta eroică” dintre formaţiunile armatei regulate, apărătoarea revoluţiei şi „bandele de terorişti” care încercau să îl reînscăuneze pe fostul dictator a continuat noapte de noapte, în tot acel sfârşit de decembrie şi început de ianuarie, mulţi concitadini, muşcând caldarâmul sub tirul gloanţelor, pe care ghinionul i-a scos în stradă când „se trăgea”. Teza fostului procuror militar, altminteri bine narată, în toate apariţiile sale televizate, este cea a complotului, a pregătirii înlăturării lui Nicolae Ceauşescu de către un grup de conspiratori, cu legături în străinătate, care au ştiut să creeze momentele de tensiune la mitingul din 21 decembrie de la Bucureşti (o mare adunare populară care s-a spart ca un bâlci răsuflat, de la care mitingiştii au plecat plouaţi cu lozincile nerostite) evacuarea pastorului Laszlo Tokeş, evenimente în măsură să pună în mişcare populaţia, pentru ca odată plecat cu elicopterul, complotiştii să pună mâna pe putere. Pentru istorici, evenimentele din Decembrie 1989 au fost o ocazie de a dovedi dificultatea meseriei lor. Să nu uităm că ancheta comisiei parlamentare, investigaţiile întreprinse de membrii acelei comisii, condusă de ţărănistul Valentin Gabrielescu, lucrările consacrate evenimentului astral, articolele din presă, nu au găsit acceptări unanime, opinia publică, nu numai specialiştii, rămânând profund dezorientată în privinţa celor întâmplate. O revoluţie nu se construieşte, de bună seamă, pe rigoare juridică. Asta ştiam. Numai că istoria se bazează pe fapte, nu pe ipoteze retrospective. Lui Mihail Gorbaciov i-a surâs o Românie condusă de Ion Iliescu, un comunist cu „față umană„ deschis perestroika, așa cum În Bulgaria (Petar Mladenov), Ungaria (Karoly Grosz), RDG (Egon Krenz), vor zăbovi temporar, ca lideri, extrași din linia a doua la conducerea partidelor. La aceea dată Occidentul ovaţiona pe “Gorbi”. Culmea că un istoric precum William Taubman, laureat al premiului Pulitzer, în lucrarea „Gorbaciov, viaţa şi opera lui” susţine că liderul de la Kremlin n-a exercitat presiuni, nici pentru înlocuirea lui Honecker, Jivkov sau Ceauşescu, deşi toţi îşi duseseră ţările „în pragul catastrofei”. Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist n-a avut nici o solemnitate, a fost lipsit de orice rigoare şi în ultima instanţă de cea mai elementară utilitate. O formalitate penibilă, concepută parcă pentru a face sânge rău populaţiei, pentru a o scârbi. Poate, fără intenţie, ne-a ajutat să ne despărţim de comunism, de imaginea lui trivială, fără regrete. Mulţi au nădăjduit atunci că programul de austeritate prelungită va fi curmat, ca un rău necesar, din care se naştele bine, că greul a fost depăşit şi, eliberaţi de povarea datoriei (10 miliarde dolari), de cortegiul privaţiunilor şi restricţiilor impuse de aceasta, ne vom permite o viaţă mai încăpută, mai ljeră, mai liberă. De aceea Congresul a venit ca un nor sterp pe vreme de arşiţă. Din burta lui nu a căzut nici un strop de ploaie. Liderul de la Bucureşti nu operase nimic la Congres, pentru a-i demonstra lui Gorbaciov că Partidul Comunist este monolit granitic şi că năzuinţele aceluia, care provăduia „perestroika şi glasnost”, de a sparge unitatea establishmentului român, nu au vreo şansă. Şi gigantul acela de patru milioane de membri, cu nimic mai breji ca politicienii de acum, au privit şi sentinţa de condamnare şi execuţia, în cea mai deplină tăcere. Nici o reacţie, nici un semn de viaţă. Partidul acela avea structuri „puternice” în teritoriu, avea un secretariat, birou permanent, comitet politic executiv, comitet central. Nici măcar vreo organizaţie judeţeană mai neconformistă, mai ţârfnoasă, n-a ieşit din rând, nu s-a zburlit, n-a făcut contestaţie. „Cadrele” de nădejde, care se formau la Academia „Ştefan Gheorghiu” din Capitalăm au tulit-o la fugă. Un asemnea mamut cu picioare de lut a plecat capul sub secure, ca o mârţoagă jigărită. Ca o sperietoare de ciori. O turmă de oi gonită de un dulău lăţos, care se pretindea că o apără de lupi. Asta fusese Partidul Comunist. Distrugerea ideatică a comunismului, ceea ce nu se recunoaşte, a fost opera comuniştilor revoltaţi. Această biserică putea fi zdrobită din interior, doar de eretici, niciodată de cei de altă credinţă. A fost o revoltă, cum spunea Adam Michnik, împotriva partidului, în numele partidului, împotriva comunismului, în numele comunismului. Nu aş da gir de putere celor care au desfiinţat partidul, fiindcă el s-a autodizolvat, cum spuneam, dintr-o lipsă a motivaţiei filozofice, dintr-o neconcordanţă între convingerile individuale, cu deviza înscrisă pe frotispiciu. Nu bazaconiile, care i s-au pus în cârcă: subminarea economiei naţionale, uciderea a 60.000 de timişoreni, îmbogăţirea pe spinarea poporului, au contat. Partidul n-a mai putut vorbi în clipa fatală, n-a mai putut protesta, nu s-a mai putut opune, fiindcă după fuga lui Ceauşescu, n-a mai avut purtător de cuvânt, nici un cap responsabil, nici un lider care să preia cârma. N-am realizat atunci, în prima declaraţie politică esenţială, cu rezonanţă programatică, rostită la postul de televiziune, în numele Frontului Salvării Naţionale, că de fapt întoarcerea la socialismul ştiinţific pur, spălarea doctrinei de orice ingrediente ale gândirii lui Nicolae Ceauşescu (pentru Moscova n-a existat o crimă mai mare decât iubirea de ţară în rândul vasalilor, apărarea identităţii naţionale) şi a celorlalţi lideri comunişti, însemna formula cu sens univoc: revenirea la matricea moscovită, renunţarea la dezidenţa românească naţionalistă, anti-hegemonistă, înregimentarea într-un nou komintern. Au fost reactivați nu mai putin de 42 de generali, din armată, cu toții dovediți anterior ca fiind colaboratori GRU. În ziua execuţiei sale, Danton ar fi spus: în revoluţie puterea rămâne în final celor mai ticăloşi. Condus în piaţa unde trona ghilotina ar fi strigat: „Robespierre, îmi vei urma”. Ceea ce s-a şi întâmplat după 4 luni. Acesta ar fi putut fi un posibil motto la cartea intitulată ”Ruperea blestemului. Revoluția din decembrie 1989”.
