Emmanuel Macron şi-a făcut-o cu mâna lui, aşa se spune, dizolvând fără sens Adunarea Naţională, cu convingerea, altminteri nejustificată, prin rezultatul europarlamentarelor, că îi vor ieşi cărţile convenabil. Paralizat de hara-kiri-ul politic promovat a intrat într-o ceaţă mai densă ca smogul londonez. Prejudiciul pe termen lung pare greşit evaluat. Deocamdată, o certitudine este faptul că Macron a pus ţara pe un vulcan. Candidatura lui Lucie Castets, director de afaceri financiare la Primăria Parisului, apropiată de fostul prim-adjunct al lui Anne Hidalgo, din partea Noului Front Popular (NFP), necunoscută batalionului de aleşi ai Republicii, nici n-a fost luată în seamă la consultările de la Elysee. Într-o situaţie realmente neliniştitoare, Emmanuel Macron i-a invitat pentru ziua de astăzi pe predecesorii săi, Hollande şi Sarkozy, grav răniţi de război, pentru sfatul lor de „înţelepţi”, într-un astfel de moment, extrem de complicat, pentru a conferi un parfum de armonie naţională acestor consultări. Unul cu probleme încă neterminate prin justiţie, celălalt proaspăt deputat, dar departe de a fi un tenor în rândul socialiştilor lui Olivier Faure. Cu spatele la perete, Macron s-a orientat spre Bernard Cazeneuve, ex-primar al oraşului Cherbourg, fost prim-ministru al lui Francois Hollande, acum reevaluat şi considerat un mic marchiz de premier. Logic Hollande ar putea fi de acord cu propunerea pentru fostul său premier, dar cu aceasta nu este de acord Sarkozy, care doreşte ceva „de la dreapta”. Problema lui Macron este imposibilitatea sistematizării unei majorităţi prezidenţiale, cu iz macronist, pe care nimeni nu şi-o doreşte cu adevărat. Şi atunci? Să părăsească funcţia, precum De Gaulle în 1969? Întrebare fără răspuns. Jocurile Olimpice de la Paris i-au întreţinut optimismul, prin starea de spirit generată, la nivel naţional, dar ea s-a topit. Ipoteza revenirii lui Bernard Cazeneuve la Matignon, pentru a-i succeda lui Gabriel Attal, nu este deloc împărtăşită de primul secretar al socialişilor (PS), Olivier Faure, care a făcut cunoscut că nu o susţine. Mai mult, deputaţii socialişti se opun la orice formă de continuitate a macronismului. „Francezii au cerut schimbare, o rupere de politica lui Macron şi echipa sa timp de 7 ani. Noul Front Popular (NFP) a ajuns pe primul loc la alegeri şi logica instituţională, chiar logica republicană, ca în toate democraţiile europne, impun să dea… premierul”. În rest nici o concesie. Macron consideră probabil, prin consultarea cu Hollande şi Sarkozy, deşi influenţa acestora la stânga şi la dreapta e insignifiantă, că ipoteza Cazeneuve ar putea aduna forţe politice din alte părţi pentru un melanj fără busolă clară, care să îi fie mai degrabă favorabilă. Ideea unui guvern republican, menit a reuni toţi moderaţii, cu excepţia RN şi LFI (Bardela şi Melencon) este atractivă doar pe hârtie. Ce paradox: Sarkozy şi Hollande sunt două victime ale macronismului, foşti lideri ai două partide LR şi PS, pe care preşedintele în funcţie a încercat să le radă, în cei 7 ani de mandat, considerându-le muribunde. Dar ele mişcă şi chiar sunt chemate să-l salveze pe naufragiatul de la Elysee. Care se poate consola doar cu situaţia confuză, în care se află cancelarul german Olaf Scholz, după ultimele alegeri regionale, din două landuri, în care extrema-dreaptă „a făcut cu mâna”… SPD-ului.
