Şi la Paris, nu numai la noi, viaţa politică se vede ca un amestec de vodevil, farsă şi melodramă. Un carnaval… de duzină. O chermeză scăpată de sub control. Nici alţii, aşadar, n-o scot la capăt, mult mai curăţel. În sensul că scrupulul consecvenţei, coerenţei logice, al unor principii, cât de cât constrângătoare, nu amintesc decât de… Cariolan Drăgănescu. Sentimentul ruşinii e muribund, şi presa franceză din aceste zile nu face economie de cuvinte. Diferenţa tradiţională, dintre „ce se cade” şi „ce nu se cade”, e amintită cu un fel de veselie simpatică. Remanierea ministerială, întoarsă pe toate feţele, în presa din Hexagon, este considerată o cascadorie publicitară, care nu prea întăreşte motorul executivului, deşi era nevoie. Surpriza cea mare se numeşte Rachida Dati, la Cultură, domeniu cu care nu are vreo contingenţă, nu se încadrează în ADN-ul tradiţional al ministerului Culturii, dar nu asta este problema. Primarul arondismentului 7 din Paris şi-a anunţat colegii municipali acceptarea cooptării sale în guvernul Attal, în funcţia de ministru al Culturii, “spiritul de sacrificiu rămânând acelaşi”. A fost exclusă imediat din partidul republican. Fostă ministru al Justiţiei, pe mandatul de preşedinte al lui Nicolas Sarkozy, nu a încetat niciodată să-l atace pe Emmanuel Macron şi susţinătorii acestuia. În iunie 2021 a făcut-o chiar la o manieră extravagantă, la microfonul celor de la France Inter. Un „partid al trădătorilor de stânga şi de dreapta”, aceştia au fost termenii gingaşi, pe care noul ministru al Culturii i-a folosit pentru a-i descrie pe membrii partidului prezidenţial, la 21 iunie 2021, între cele două tururi ale alegerilor regionale. La Europe 1 i-a acuzat pe cei din majoritatea prezidenţială de “schizofrenie”. Săgeţile ei au fost mult mai ascuţite. Recunoscută ca stăpână a artei ciocnirii cu insolenţă, la tv, fostul ministru al Justiţiei, în guvernul Fillon, va trebui să explice, probabil, criticile în exces, dure, împotriva preşedintelui Republicii şi apropiaţilor acestuia. Dezamăgită de rezultatul listei sale de candidaţi, la alegerile regionale, a făcut o analiză picantă: „Ce este acest partid? Am respect pentru ecologişti sau socialişti, bazaţi pe o doctrină, o ideologie, convingeri. În „La Republique en Marche” (acum Renaşterea) se regăsesc trădătorii de stânga şi trădătorii de dreapta. Cei care vin acolo vin de la socialişti (PS) sau republicani”. Citată în cartea „Trădătorul şi nimicul” (Fayard, 2022) de jurnaliştii Gerard Davet şi Fabrice Lhome, dedicată preşedintelui, Rachida Dati (58 ani) îi face un portret otrăvit fostului ministru socialist, acum preşedinte al Republicii: „Macron, îl cunosc de mult. Este un copil bogat care a realizat totul, care are reţeaua potrivită, cunoaşte perfect administraţia. Nu se lasă păcălit, nu este un tip drăguţ”. În iunie 2022, în seara alegerilor legislative pe TF 1, l-a tachinat pe „un anume” Gabriel Attal: „Nu, dar eşti fericit colo? Asta e bine, asta e bine”, a zâmbit maliţios. Considerată a fi o îngemănare de genuri, între oameni, lumea banilor şi politică, această protejată a lui Nicolas Sarkozy gestionează o reţea de contacte cu influenţă inegalabilă, fiind acuzată în 2021 de corupţie pasivă în afacerile fostului CEO Renalut, Carlos Ghosn. Opusă tânărului premier Gabriel Attal, la 15 ani după ce a deţinut funcţia de ministru al Justiţiei (2007-2009), pe mandatul lui Nicolas Sarkozy, frumoasă, intransigentă, capabilă să-şi etaleze farmecul şi să demonstreze o politeţe rafinată, se spune că însuşi Sarkozy n-ar fi fost insensibil la farmecul ei după alegerile din 2007, Rachida Dati are ca obiectiv cucerirea primăriei Parisului. Pe Anne Hidalgo, actualul primar general, a promis că o va demonta, deşi nu se înţeleg atât de rău. Cultura? Iubitoare de lux şi de viaţă are reţelele necesare pentru a fi respectată, ascultată, temută. Va distruge totul în cale. Asta e bine şi asta aşteaptă probabil preşedintele francez de la ea. În timpul transferului de putere „serioasă ca un papă” (Le Figaro) spre surprinderea tuturor a ales sobrietatea, departe de registrul său în consiliul municipal din Paris. Nu e o erudită. Se simte mereu legitimă, are mereu dreptate, chiar dacă retorica şi ţintele arată astăzi, pe dos, decât ieri. Ceea ce nu înseamnă altceva decât că reevaluările, schimbările de picior, convertirile nu sunt interzise. Există în privinţa ei şi alte abordări, ca de pildă cea din cartea jurnalistei franceze Jacqueline Remy “Du rimel e des larmes” (2009), o prezentare edulcorată a vieţii acestei Rachida Dati de origine marocană, crescută într-un cartier muncitoresc, alături de alţi 11 fraţi şi surori, care reuşeşte o adevărată odisee într-o ţară atât de elitistă. “Arăt unei părţi a Franţei că totul este posibil”, mărturisea într-un interviu pentru Le Parisien. În faţa înalţilor funcţionari ai Culturii a folosit expresii îngrijite „cultura împrăştiată”, cultura populară pentru toţi, încât a ajuns să-l revoce pe Andre Malraux, figura tutelară în acest minister, din a cărui frumoasă tradiţie doreşte să facă parte. Fiecare ţară îşi are fripturiştii săi, fripturismul nefiind un fenomen politic românesc. Să recunoaştem totuşi că faţă de recitalurile vulgare, din repertoriul „alor noştri”, la Paris alta e muzica.
