Publicat parţial, abia în 1983, în revista „Le Debat”, eseul „Un Occident răpit sau tragedia Europei Centrale” impresionând prin acurateţea analizei epocii şi capacitatea vizionară de a anticipa dilemele Europei secolului XXI, a apărut recent, în traducerea lui Bogdan Ghiu, la editura „Humanitas fiction”. Eseul scriitorului ceh, Milan Kundera, cu cetăţenie franceză după 1981, după ce părăsise ţara -pe atunci Cehoslovacia-, în 1975, cuprinde de fapt discursul memorabil rostit la Congresul Uniunii scriitorilor din ţară, în iunie 1967 şi un amplu articol publicat în revista franceză „Le Debat” în noiembrie 1983, ambele preluate în volum de Gallimard, abia în 2021, întârzierea fiind oarecum surprinzătoare. Milan Kundera (1 aprilie 1929 – 11 iulie 2023) era în 1967 un scriitor de succes (în teatru cu „Proprietarii”, dar şi prin culegerile sale de povestiri „Iubiri caraghioase” şi romanul „Gluma”), preda la Facultatea de film (FAMU), fiind una din figurile cu relief ale creaţiei culturale, de o originalitate şi diversitate cu totul notabile. Congresul scriitorilor cehoslovaci din 1967, mai important în orice caz, mai demn de reţinut, decât oricare congres al partidului comunist, a fost scena înfruntării dintre scriitori şi putere, ale cărui premise s-ar fi aflat în conferinţa anterioară din 1963, dedicată lui Franz Kafka „o adevărată înmormântare simbolică a realismului socialist”, a avut momente incendiare. Încât Jiri Hendrych, „gardianul ortodoxiei ideologice”, din conducerea partidului, ar fi părăsit sala după citirea scrisorii adresată de Soljeniţân, Uniunii scriitorilor sovietici. Istoria ideilor a reţinut discursul lui Ludvik Vakulik, autorul cărţii „Securea”, membru în redacţia revistei „Literarni novny”, o publicaţie de ţinută, elevată, în Cehoslovacia acelor ani, dar mai cu seamă discursul de deschidere rostit de Milan Kundera, care au atacat cenzura, abordând tema libertăţii creatoare din perspective istorice. Dubcek şi ai săi se afla cu un an înaintea „Primăverii de la Praga”, Ceauşescu şi ai săi se afla într-un moment de vârf, cu imensă vizibilitate, pe scena internaţională. Se spune, în „prezentarea” semnată de Pierre Nora, că articolul publicat în revista „Le Debat”, în noiembrie 1983 (nr. 27) tradus în mai multe limbi europene, ar fi avut un impact invers proporţional cu dimensiunile sale reduse, de numai 20 de pagini, contribuind la „remodelarea hărţii mentale a Europei”, înainte de 1989. Într-o epocă în care Occidentul nu mai vedea Europa Centrală decât ca pe o parte a blocului estic, Kundera reamintea cu vehemenţă că aparţinea –în întregime- prin cultura sa Occidentului şi în cazul „naţiunilor mici”, nesigure de existenţa lor istorică şi politică, cultura fusese şi rămânea sanctuarul identităţii lor. Acesta este motivul pentru care, în această regiune de mici naţiuni care „încă nu au pierit” vulnerabilitatea Europei, a întregii Europe, a fost vizibilă mai clar şi mai devreme decât în altă parte. „Într-adevăr, în lumea noastră modernă în care puterea are tendinţa de a se concentra din ce în ce mai mult în mâinile câtorva naţiuni mari, toate naţiunile europene riscă să devină curând nişte naţiuni mici şi să împărtăşească soarta acestora”. Destinul Europei depinde în covâşitoare măsură de cultura ei, care dintr-odată dobândeşte o enormă actualitate. Europa geografică, de la Atlantic la Urali, a fost întotdeauna împărţită în două jumătăţi care evoluau separat: una legată de vechea Romă (semn distinctiv alfabetul latin), cealaltă înrădăcinată în Bizanţ şi în Biserica ortodoxă. Există, cum era şi firesc, în eseul pomenit, o referire la ceea ce s-a numit „Primăvara de la Praga” şi ocuparea Cehoslovaciei în 1968, când cele cinci armate ale Pactului de la Varşovia au intrat în ţară. Nicio referire la fronda, fără margini, a Bucureştiului, deşi atunci, în mijlocul peisajului devastat, faptul de a fi român era perceput, la Praga, ca o garanţie de nobleţe, întrucât eram singurii nealiniaţi la agresiune. Mândria plenară de a fi român, pentru raţiuni care nu ţineau de vreo performanţă intelectuală, nici de cine ştie ce lobby diplomatic, insidios şi costisitor, era molipsitoare. Mai mult, putem citi în eseu: „aş putea în schimb să spun zeci de poveşti despre polonezi şi maghiari, care făceau imposibilul pentru a-şi manifesta dezacordul faţă de ocupaţie, sabotând-o pe faţă”. Acte de curaj care nu s-au întâmplat niciodată. Cu tot respectul nemărginit pentru autor, dar logica ne încurcă. Atât de insignifiantă să fi fost fronda Bucureştiului în 1968, într-o vreme plină de laşităţi? Articolul scris, pe vremea când se afla la Paris, despre declinul Occidentului, este unul salutar, în pofida „scăpării” supărătoare menţionate, aptă să încurajeze parcă gimnastica vinovată, a uitărilor bine calculate, a deturnării atenţiei spre margini confortabile, de unde suntem salutaţi printr-un zâmbet suav. Kundera era convins că unitatea Europei se baza pe o cultură umanistă, care dispare astăzi sub loviturile unei pseudo-culturi agresive, lipsită de spirit critic, expresie a unui derapaj etic, la care se asistă neputincios. În 1968, când armatele Pactului de la Varşovia, repetăm mai puţin cea a României, au intrat în Praga, liderul de la Bucureşti speculând rusofobia autohtonă, instinctul naţional de conservare şi speranţa unei schimbări în bine, a reuşit să adoarmă sentimentele anti-comuniste şi să-şi creeze o aură internaţională, care l-a ajutat mulţi ani, printr-un discurs memorabil. Înainte şi după stabilirea în Franţa, Kundera s-a dovedit prin cele două texte, incluse în volumul menţionat, un adevărat umanist militant, al cărui demers îmbină idealismul cu luciditatea şi realismul cu speranţa.
