Cronică de carte: Biserica de stat sau Biserica în stat, de Oliver Jens Schmitt

Activitatea multilaterală a istoricului Oliver Jens Schmitt (n. 15 februarie 1975 la Basel, stabilit în Austria) autorul cărţii „Biserica de stat sau Biserica în stat. O istorie a Bisericii ortodoxe române” (Ed. Humanitas) aduce aminte, nu ştiu de ce, de uşa turnantă a lui Chaplin, care descoperea cu candoare, de fiecare dată că înaintarea a însemnat de fapt descrieri în cerc. Cercul lui Oliver Jens Schmitt, profesor la Universitatea din Viena din 2005, cu preocupări asidue în istoria Europei de sud-est, este vast. S-a afirmat în spaţiul public, ca expert în istoria Albaniei medievale, cu o biografie critică a lui George Castrioti-Skandenberg- provocând o dezbatere aprinsă, polemici şi tot tacâmul de rigoare, a trecut apoi la istoria contemporană a României, publicând la editura Humanitas „Ascensiunea şi decăderea Căpitanului” (2017) afirmând tranşant la RFI, într-un interviu, că „naţional-comunismul ceauşist a fost continuatorul legionarismului” neomiţând să adauge, ca un condiment, că „dacă privim la tendinţele anti-democratice de azi putem observa o continuitate”. Un an mai târziu, la aceeaşi editură, a publicat volumul „România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie”. Păşind înăuntrul cercului, de care vorbeam, Oliver Jens Schmitt domină cu superioritate teritoriul, chiar dacă este împins într-o altă sală, dar se simte peste tot ca acasă: e specialist. Face ordine, enunţă judecăţi care se doresc de valoare, aduce contribuţii pe care le vrea originale, deşi nu prea sunt. Ar fi păcat să scrie numei ceea ce am pomenit. Pe chestiunea dilemei „Biserica de stat sau Biserica în stat” are înaintaşi serioşi, de care, la lectura cărţii, am văzut ţine prea puţin seama. Cartea menţionată, lansată la Cluj-Napoca (10 mai) şi Bucureşti (11 mai) a stârnit comentarii acide, nu atacuri la persoană, fiindcă mai formulase atacuri la BOR, în cartea „România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie”, reproşându-i-se unele erori de informaţie, precum ocultarea vizitei ex-premierului Ion Ghe. Maurer la Papa Paul al VI-lea în 1968, trecerea sub tăcere a vizitei din 1973, la Sfântul Scaun a Elenei şi Nicolae Ceauşescu ş.a.m.d.. Cel mai dur şi articulat atac a venit însă din partea pr. prof. dr. Mihai Simion Săsăujean, în Q-Magazine, sub titlul „Pseudo-istoria bisericească a lui Oliver Jens Schmitt. Autorul falsifică adevărul istoric”. Pentru ca prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, în cadrul unei conferinţe, la Braşov, sub genericul „Este formarea poporului român o enigmă sau un miracol” să opineze că „nimeni n-are dreptul să ne spună dacă de-a lungul timpului credinţa ortodoxă a fost bună sau rea”. Referindu-se explicit la cartea austriacului Oliver Jens Schmitt, preşedintele Academiei Române a spus că este „un străin care ne învaţă din vârful buzelor că ortodoxia nu e bună”. Oricum, Oliver Jens Schmitt a enervat un fond critic. Şi-a asumat neostentativ rolul muncitoresc de acar, în teritoriul Bisericii ortodoxe române, cu gândul de a trimite trenurile unele peste altele, cu riscuri imense, din dorinţa de a demonstra că de facto ortodoxia în România este o Biserică de stat. Împotriva tuturor evidenţelor. Şi pe cale de consecinţă BOR nu a fost niciodată atât de bogată, ca în prezent, ceea ce se explică nu numai prin finanţarea masivă, ci şi prin faptul că BOR a devenit foarte profitabilă sub Patriarhul Daniel. De asemenea puterea mediatică a BOR a crescut considerabil, în ultimele două decenii, cum precizează autorul în subtitlul „O încercare de interpretare”.

Cinci capitole inegale, toate ostentative

Cuprinzând o prefaţă, concluzii şi bibliografia utilizată, cartea este structurată pe cinci capitole inegale, ca număr de pagini, fiecare cu subcapitole care au titluri ostentative. Nu există o ediţie originală în limba germană, ci doar în limba română, ceea ce denotă că autorul ar fi scris cartea în această limbă, pe care n-avem idee dacă o stăpâneşte. Conţinutul capitolelor scrise, pornind de la literatura secundară, maniera de lucru, dar şi alte detalii sunt o lecţie de manual de manipulare ideologică, iar unele referiri, precum cea la părintele Stăniloaie, în anii 36-37, sunt totalmente inadecvate, ca să folosim un eufemism.

O demonstraţie pătimaşă

La toată pledoaria destul de bizară, a istoricului Oliver Jens Schmitt, privind „tradiţia limitată a dezbaterii ştiinţifice privitoare la istoria Bisericii majoritare” –piatra de temelie a identităţii naţionale- nici nu şti de unde să mai începi o contra-argumentaţie. Cu bună credinţă. Să încercăm, atât cât ne ţin puterile, să oferim unele posibile corective la raţionamentele pătimaşe şi excesul de parti-pris-uri grosiere. După marea Unire, ceea ce ocultează premeditat istoricul Oliver Jens Schmitt, pericolele care pândeau România, din interior şi din exterior, nu erau deloc inventate. Existenţa în ţară a unor forţe manevrate din afară nu era o afirmaţie fără acoperire. Reîntregirea ţării a fost urmarea unui naţionalism activ, Partidul Naţional Român din Transilvania, ulterior prin unificarea cu partidul lui Ion Mihalache, Partidul Naţional Ţărănesc, era unul naţionalist. Aproape toate partidele promovaseră, în acele vremuri, idei şi sloganuri care pot fi considerate acum naţionaliste. Chestiunea amestecului preoţilor în politică este, de la 1919, scria Nae Ionescu („Biserică, stat, naţiune” în Teologia. Integrala publicisticii religioase) o chestiune asupra căreia merită zăbovit, fiind vorba de rosturile şi destinul ortodoxiei. A cupla credinţa la zona politicului, nu doar prin solemnităţi obtuze, în mod apăsat, nu l-a lăsat indiferent, oricât ar fi de incorect politic, pe Nae Ionescu, unul din reperele spirituale, autoritate atotcuprinzătoare, la care se raportează nu puţini intelectuali ai vremii. Dacă aşa cum se afirmă şi-a târât discipolii într-o aventură nebună, în aceeaşi măsură şi-a asumat şi el consecinţele acestei aventuri. După prohodirea celor doi legionari români, morţi în Spania, prohodire la care Biserica noastră ortodoxă a luat parte, guvernul, prin delegatul său Ministerul Culturii, a adresat Sfântului Sinod o întâmpinare, cerându-i să interzică pe viitor amestecul preoţilor în viaţa politică a ţării. În fond ministerul nu urmărea scoaterea preoţilor din politică, ci ceva mai precis: interdicţia pentru preoţi de a sprijini, prin participarea lor mişcările naţionaliste de extremă-dreaptă. Biserica românească a răspuns printr-o formulare clară, stabilind dreptul său de a combate, inclusiv partidele politice care propagă „concepţii de viaţă şi programe etice opuse creştinismului” şi e dreptul său de a cere să se imprime statului român un caracter categoric naţional, drept care izvorăşte din ortodoxia acestei biserici. Este adevărat că Biserica noastră ortodoxă era de stat, dar nu în virtutea unei aşezări teocratice a comunităţii româneşti, ci în virtutea unei aşezări naţionale. Formula Bisericii de stat a fost generală. Cu timpul s-a retras acasă sau dacă vreţi statul s-a retras el acasă, păstrând uneori legături regulate, prin concordate speciale, or renunţând alteori la orice fel de legături. Dacă separarea Bisericii de stat nu s-a întâmplat, asta s-a datorat faptului că ortodoxia nu contravine nici naţionalismului liberalizant, cum o făcea catolicismul, nici naţionalismului totalitar, cum o face individualismul protestant. Autonomia Bisericii a fost însă evidentă şi în afara oricărei discuţii, necesară. Şi a fost în aşa măsură, încât statul a renunţat aproape la drepturile sale de suveranitate asupra acestei instituţii. Administrând şi organizând bunuri şi puteri spirituale, care depăşesc prin natura lor veacul, în timp ce statul este o fiinţă lumească seculară, Biserica s-a vrut mereu altceva. Autonomia decurgea, aşadar, din necesitatea firească a Bisericii de a trage o linie de demarcaţie, între cele veşnice şi cele vremelnice, de a împiedica imixtiunea celor din urmă în rosturile celor dintâi. Problema aşadar „Biserica de stat sau Biserica în stat” este veche. A avut abordări diferite. Statul a evitat orice confruntare deschisă cu Biserica. Victoria Bisericii ortodoxe a fost una a naţionalismului românesc. Peste anumite realităţi nu se poate trece fără explicaţii şi îndreptăţiri peremptorii. Că îşi propune istoricul Oliver Jens Schmitt să analizeze „pe ce picior” au dansat statul şi societatea, cu care BOR a interacţionat mereu, e o chestiune şi delicată şi oricum nu uşor interpretabilă, în orice moment istoric.

Patriarhul ca… prim-ministru, „apă la moară”

Personaj controversat Regele Carol al II-lea a marcat epoca şi nu numai în spaţiul românesc, ne încredinţează cu argumente infailibile istoricul dr. Narcis Dorin Ion, directorul general al Muzeului Naţional „Peleş”, în preambulul celor 5 volume (2000 pagini), care nu ocultează niciunul din aspectele controversate ale vieţii şi activităţii suveranului. Numirea patriarhului Miron Cristea, ca prim-ministru (1938-1939), n-a fost cum recunoaşte de altfel şi Oliver Jens Schmitt un „moment de forţă al BOR în raport cu statul, ci mai degrabă o nouă subordonare faţă de puterea laică”. Valul de anti-semitism din politica românească s-a făcut tot mai mult resimţit. Că a văzut regele Carol al II-lea în BOR o autoritate de legitimare şi un instrument de priză la zonele rurale e posibil. Dar că dictatura lui Carol al II-lea a anticipat în multe privinţe dictatura comunistă, o asemenea afirmaţie e o prostie rece şi rotundă şi nimic altceva. Chiar dacă a folosit metode asemănătoare, cu cele la care vor apela comuniştii câţiva ani mai târziu, şi multe i s-au reproşat –similitudinile sunt de luat în seamă- Carol al II-lea n-a mimat evlavia. A potenţat pe cât i-a stat în putinţă prezenţa activă a Bisericii în imediatul zilei. Cartea lui de căpătâi „Biblia”. Domnia sa a fost marcată de construirea fără precedent, în multe oraşe ale României Mari, a unor monumentale catedrale ortodoxe, semna al credinţei şi evlaviei acestui popor. Într-un articol, intitulat „Biserica ortodoxă română în deceniul restauraţiei”, publicat în Revista Fundaţiilor Regale, în iunie 1940, citează istoricul Dorin Narcis Ion în vol. 5 al operei sale, mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei aprecia reaşezările domniei lui Carol al II-lea în domeniul administrării cultelor, sporirea numărului preoţilor ortodocşi cu peste 1000, care nu aveau salariu, creştera numărului eparhiilor ortodoxe, cu un episcopat al românilor din America, cu eparhia Maramureşului şi cu încă una în proiect a Timişoarei, în timp ce episcopia Râmnicului-Noul Severin a fost ridicată la treapta de Mitropolie. Mânăstirii Neamţ i s-a redat o parte din averea ce i se secularizase (circa 15.000 ha de pădure) iar o seamă de mănăstiri au fost înzestrate cu păduri şi teren arabil (18.000 ha pădure şi 1000 ha teren cultivabil), s-au restaurat lăcaşuri vechi de cult, cu valoare de monument istoric, cum a fost cazul Bisericii Sf. Dumitru din Craiova, al cărui ctitor a devenit Carol al II-lea. În Basarabia unită cu ţara, la Bălţi, a avut loc la 2 iunie 1935 sfinţirea catedralei ortodoxe cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”. Printre primele mari catedrale ortodoxe, construite în timpul domniei lui Carol al II-lea, a fost cea de la Timişoara, cunoscută sub numele de „Catedrala ortodoxă veche”. La Satu Mare, între 1932-1937, s-a construit catedrala ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Tot la Satu Mare arhitectul Victor Smigelschi proiecta opera vieţii sale: catedrala greco-catolică cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Între 1934-1937 a fost construită catedrala ortodoxă din Sighişoara cu hramul „Sfânta Treime” amplasată în parcul Elisabeta pe malul râului Târnava Mare. La 23 august 1935 era pusă piatra de temelie a Bisericii Caşin din Bucureşti cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Şi multe alte astfel de lucrări, impunătoare, costisitoare, de rafinament gust arhitectural, au fost realizate. Istoricul nostru susţine fără argumente că Regele Carol al II-lea şi-a subordonat BOR şi după moartea lui Miron Cristea, noul Patriarh urmând să fie docil să facă din BOR ceea ce fusese deja în timpul Vechiului Regat de dinainte de 1918: o autoritate de stat în slujba guvernului. Or, BOR trebuia să se ocupe de viaţa spirituală a credincioşilor. Nu cu BOR a avut Carol al II-lea “probleme”, ci cu partidele. Dar asta e o altă discuţie.

Mai aproape… de adevăr

Istoricul dă undeva, în capitolul „O încercare de interpretare” verdictul: cea mai importantă evoluţie socială a României din ultima sută de ani a fost transformarea sa dintr-un stat multietnic post-imperial, într-un stat omogen din punct de vedere etnic şi confesional. Această transformare este rezultatul unei politici de stat represive împotriva tuturor celor care nu erau români şi ortodocşi, dar ea a fost îndreptată şi împotriva etnicilor români care nu erau ortodocşi, ci greco-catolici sau neo-protestanţi. BOR a sprijinit în mod activ, altă inadvertenţă, represiunea bisericii greco-catolice şi a bisericilor neo-protestante. Pe de altă parte nu şi-a ridicat niciodată vocea împotriva Shoah-ului sau discriminării altor grupuri etnice din România. Altă decretare: BOR a avut dificultăţi cu democraţia şi statul de drept de tip occidental până în prezent. Participarea laicilor la viaţa bisericii s-a restrâns mult în ultimul secol, dar de fapt nu-i convin nici sondajele, care conferă BOR –pilon al identităţii naţionale- un grad ridicat de credibilitate. Nu e bine…

Exagerări, peste exagerări, jenante

Autorul cărţii „O istorie a Bisericii ortodoxe române” (1918-2023) este un elveţian care trăieşte, cum spuneam, în Austria. Apărută la editura Humanitas, anul acesta, cartea nu are enunţat numele traducătorului, ceea ce înseamnă că autorul stăpâneşte limba română. Toate considerentele mtodologico-teoretice bazate pe cercetări proprii ale autorului şi pe de altă parte pe utilizarea literaturii secundare, despre subiecte pe care le-a putut cerceta, dar pe care le restructurează, mai corect spus le răstălmăceşte, i-au fost servite. Faptul că nu i s-au pus la dispoziţie arhivele Bisericii, nepredate integral la Arhivele Naţionale, îl oripilează. Insinuarea simpatiilor ascunse ale unor ierarhi cu regimul lui Vladimir Putin este o blasfemie. Să locuieşti la Viena şi să faci asemenea afirmaţii nu-i deloc un semn bun. Încercând să lovească în Biserica ortodoxă, fiindcă asta e miza cărţii, autorul nu realizează că Biserica ortodoxă română este mai tare decât îşi imaginează toţi sponsorii săi.