Antropolog, istoric, eseist, autor a numeroase cărţi valoroase „Căderea finală”, „Iluzia economică”, „Sfârşitul imperiului”, clasice pentru ştiinţele sociale, Emmanuel Todd (71 ani) insistă în eseul său „La troisieme guerre mondiale a commence” (2022) apărut în Japonia, în 100.000 de exemplare (epuizate) pe dimensiunea ideologică şi culturală a războiului din Ucraina, pe opoziţia dintre Occidentul liberal şi restul lumii, cu o viziune conservatoare şi autoritară, explicate pe larg în două interviuri aproape exhaustive, apărute în cotidianul de bună ţinută „Le Figaro”. Gânditor scandalos pentru unii, intelectual vizionar, „rebel distrugător” pentru alţii, potrivit propriilor termeni, Emmanuel Todd, autorul care a prezis în 1976 prăbuşirea Uniunii Sovietice, rămâne discret în Franţa pe chestiunea războiului din Ucraina. Justificarea pe care o face, pentru publicarea eseului enunţat, în Japonia, este următoarea: „Japonezii sunt tot atât de anti-ruşi ca şi europenii. Dar ei sunt din punct de vedere geo-politic mai departe de conflict şi nu au raportul nostru emoţional faţă de Ucraina”. Referindu-se direct la cele două surprize oferite de acest război, autorul spune că s-a crezut că armata rusă este foarte puternică şi economia rusă foarte slabă. Pe cale de sonsecinţă Ucraina urma să fie învinsă militar, iar Rusia distrusă economic de Occident, prin valul de sancţiuni, de acum cunoscut. Or, s-a petrecut exact inversul: Ucraina n-a fost învinsă militar, chiar dacă a pierdut pentru moment 16% din teritoriu, iar Rusia n-a fost distrusă economic. Conflictul a trecut însă de la un război teritorial limitat, la o confruntare complexă, între Occident şi Rusia, susţinută moral de China şi este pe cale să devină unul mondial. Chiar dacă, deocamdată, confruntarea militară este slabă în raport cu războaiele mondiale precedente şi Occidentul nu este direct angajat militar. Vladimir Putin a făcut o mare eroare în debutul războiului, care poate prezenta un interes socio-istoric. A considerat Ucraina nu o democraţie tânără, ci o societate în descompunere, un stat falit, în devenire, desconsiderând forţa sentimentului naţional ucrainian şi forţa sentimentului european de susţinere a Ucrainei. Împărtăşind, nu integral, analiza geo-politicianului realist american John Mearsheimer, conform căruia armata ucrainiană, pregătită după 2014 de militari NATO în dorinţa aderării, fapt netolerat, considerat „linie roşie” de Moscova, ceea ce ştiam de la summit-ul din 2008 de la Bucureşti, Emmanuel Todd afirmă că pentru ruşi războiul a fost, iniţial, legitimat ca unul de apărare şi preventiv, devenit acum o chesiune existenţială. Din punctul său de vedere Franţa şi Germania se prezintă ca parteneri minori în NATO, după ce n-au crezut în posibilitatea unei invazii ruse. Axa fundamentală a NATO este acum: Washington, Londra, Varşovia, Kiev. Observaţia critică, la studiul lui John Mearsheimer, este că acesta consideră că dacă pentru ruşi războiul din Ucraina este existenţial pentru americani el este în fond „un joc de putere” între altele. După Vietnam, Irak, Afghanistan. Nimic nu este existenţial pentru americani. În fine o observaţie pertinentă a autorului: dacă economia rusă rezistă sancţiunilor –fără precedent- poate în schimb epuiza economia europeană şi semnele se văd, şi în acelaşi timp forţa China să complice posibilităţile pentru America de a finanţa enormul deficit financiar. Aşadar, războiul a devenit existenţial şi pentru SUA. Soluţia la război, aşa cum se derulează el depinde de capacitatea celor două tabere de a produce arme performante. Cea mai lungă şi mai sângeroasă bătălie, de la debutul invaziei, este considereată cea pentru ocuparea Bakhmutului, unde armata ucrainiană deţine în continuare partea occidentală care cuprinde şi centrul oraşului. Numărul victimelor nu mai contează, ci numărul de oameni pe care îşi permit să-i piardă şi o tabără şi cealaltă. Şi Rusia are o lungă tradiţie în a-şi sacrifica propriile trupe. Fără a fi infailibile, unele dintre opiniile lui Emmanuel Todd au acoperire logică şi faptică, însă până la apariţia eseului pomenit şi în Franţa, pentru a putea fi lecturat integral, interviurile din „Le Figaro” stârnesc doar posibile polemici, din rândul detractorilor săi.
