Disciplina germană

0
1009

Concertul la Filarmonică s-a ținut joi 10 noiembrie, pentru că vineri orașul era prins în spectacolul de la deschiderea Târgului de Crăciun. Era Simfonia a 9-a de Beethoven – capodopera compoziției simfonice din toate timpurile, partea a IV-a fiind cunoscută prin imnul de glorie An die Freude – Odă bucuriei – ales, peste secole, imn al Europei.

Repetițiile pentru concertul de joi începuseră de sâmbătă, zilnic, chiar de două ori pe zi, chin mare, căci așa ceva se întâlnește rar. Supărare, dar și-au reamintit că în urmă cu ani, când a venit să dirijeze profesorul Konrad von Abel, aceeași tumultoasă lucrare, repetițiile au durat două săptămâni și la concert, publicul a avut ocazia să asculte o interpretare uluitoare, așa cum nu se auzise la Craiova. Așadar, răbdare și atenție, căci neamțul știe ce vrea să obțină. Numai că dirijorul era un tânăr de 18 ani, firav, dar de o forță uluitoare și este greu când un copil se uită la tine și îți spune „nu este bine” deși tu ai cântat de o viață și afli după 30 de ani de profesie că se poate interpreta altfel. Spre deosebire de noi, el este urmașul lui Beethoven, îi simte trăirea și îți cere să îl urmezi și să redai prin sunet vibrarea sufletului autorului, ceea ce este foarte greu, dar sublim, atunci când reușești. Și așa, cu tact și profesionalism a reușit să transforme o masă de o sută de oameni – orchestea plus corul – într-o plămadă omogenă, care a vibrat la cele mai înalte cote, așa cum acești interpreți nu mai trăiseră de mult. În final erau bucuroși și mândri de reușita deplină.

Maximilian este uluitor, este fantastic! Adică, Maximilian Haberstock – pianist, compozitor și dirijor este un geniu. După concert, citindu-i parcursul profesional am înțeles că este un pianist care a debutat la vârsta de 6 ani, că în ultimii ani a fost reținut între primii 10 dirijori tineri din lume, că a fost premiat pentru cea mai bună compoziție simfonică scrisă de un tânăr, că la 13 ani a fost invitat de Președintele Germaniei să cânte la un concert de gală, că este student de la vârsta de 16 ani, urmând în paralel, la două universități din orașe diferite, trei specializări: pian, compoziție și dirijat, că are propria orchestră de cameră, că a primt un premiu pentru cel mai bun discurs public, că susține concerte pentru a strânge bani cu care copiii săraci să poată urma școala și că renumitul Valery Gergiev l-a invitat să lucreze cu el. Exact ce i-am urat la sfârșitul concertului: „Maximilian, în următorii 10 ani trebuie să ajungi cel mai bun din lume!” Cu modestie, privindu-mă cu ochii mari și luminoși de bucurie a  spus: „Sper! Este foarte greu, dar voi face tot ce îmi stă în putință pentru a ajunge acolo!”

Și acum câte ceva despre ce am auzit și văzut în acea seară. În primul rând că a lucrat după un program bine stabilit și a adus orchestea și corul la starea valorică de mare succes, un copil transformând oamenii maturi cu care lucra – niște necunoscuți pentru el – în instrumente vii în mâna lui. Pentru asta a venit cu un plan scris, pe zile și ore de lucru și partituri cu mențiuni de interpretare manuscrise pentru fiecare om în parte. Fără precedent!  În al doilea rând, a adus cu el o interpretare germană întrutotul, cu care noi nu eram obișnuiți. De la început scena era plină, orchesta și corul au intrat din prima clipă, dând imaginea de solid, de zid de oameni, de putere și determinare, de forță care se așează în fața ta, demnă și încrezătoare, pentru a da viață operei unicului Ludwig van Beethoven. Știam că la prima interpretare în public, gândită chiar de Titanul de la Bonn, au fost aduse trei orcheste și trei coruri, care au repetat o lună, spectacolul grandios, fără egal, aducând poporul german în extaz. Acum, mi-am zis: asta este! Așa se face și știe ce vrea, de la el de acasă.

Apoi, tânărul Maximilian a dat clasă de cum s-a așezat pe podium, impecabil și dirijând pe dinafară, fără generala nici măcar așezată pe pupitru. O sfidare totală. Sau: „uite cine sunt!”  În spate era o muncă enormă, de zeci de ori reluată aceeași frază, cu nuanțe, pentru fiecare instument, pe partide, până totul devenea perfect și au ajuns aici cu o zi înaintea concertului. Atunci, după ce se termina fiecare parte, închidea partitura, zâmbea și spunea bucuros. „acum, totul, șnur”. Toți se uitau la el minunați, cu drag și respect, văzând ce obținuseră după atâta trudă. El avea bagheta magică a drumului spre perfecțiune. Atunci au înțeles totul și chiar și-au dat seama că zilnic venise îmbrăcat impecabil, cu cămașă albă, costum, cravată, pantofi din piele „din cutie” și la manșete avea butoni din aur, ca și acul de la cravată. De fapt, el este un „prinț”, știe ce înseamnă valoarea și o respectă, fără rabat. Așa a ajuns unde este.

Am urmărit începutul firav, care vine din străfunduri, ca un abur, ca un vis și te întrebi dacă sunt primele clipe ale întrupării vieții, mijirea naturii sau viața poporului căruia îi aparție? Am urmărit diverse interpretări și am observat că numai nemții au școala asta, a întupării timide, din neant, care apoi crește, cuprinde totul, domină și te duce spre triumf. Pe scenă se întâmpla ceva uluitor: prin interpretarea cerută îi făcuse pe instumentiști să se confunde cu melodia și spiritul ei. Astfel, se degaja o energie uriașă, care străbătea spațiul și dădea muzicii putere deplină. Nu era doar sunet, ci suflet și gând, viață întrupată din muzică. Maximilian înțelege vraja sunetelor prin care compozitorul a cuprins toată istoria omenirii și a neamului său, dar mai mult decât atât, are puterea de a face orchestra să redea această trăire, așa cum nu mai văzusem de foarte mult timp. Cu ani în urmă, Misha Katz, după pauză, dirijând Shostakovich, m-am întrebat dacă a intrat cumva altă orchestră. Dar acum „magicianul” are doar 18 ani!

Prima parte m-a făcut să mă gândesc la prietenii mei buni Beethoven și Wagner. Îl aveam în minte le ultimul, a cărui muzică mă urmărește adesea și am surprins o imagine teribilă: la Wagner omul se ridică de la pământ, mai bine zis se reclădește din lutul zdrobit, iar pe măsură ce se ridică devine tot mai puternic și mai puternic, apoteotic, atotputernic, dominând totul triumfător și atunci privește cu tărie Creatorul, mândru de realizarea sa. La Beethoven omul nu este niciodată la pământ, el este mereu în picioare, chiar și când se înfiripă, dar este deplin și demn, cu toate trăirile și năzuințele, trecute, prezente și viitoare. Omul și natura dau formă lucrurilor, dau sens vieții și merg spre Glorie. Omul are suflet, are bucurii și putere, are țeluri și mai ales forța de a se desăvârși pe sine, întrupând Binele.

Am rămas captivi, purtați de puterea muzicii, observând sensul uneori aparte pe care-l dă Maximilian, căci el redă sufletul, blândețea, binele și lumina în unele pasaje în care dirijorii văd doar forță, tumult. Adică, Maximilian ni-l redă și pe Beethoven cu sufletul de copil pe care l-a avut odată, înainte de a fi ajuns Titanul muzicii clasice. Așadar, muzica trece prin el și ne-o transmite așa cum o simte acum. Peste 20 de ani o să dirijeze altfel. Urmărind pas cu pas totul, în partrea a III-a, considerată cea mai complexă parte lentă din toată literatura muzicală, spre final am surprins acorduri gemene cu Preussens Gloria, care definesc spațiul german, spiritul și istoria poporului, indiferent de epocă. Dar, cum An die Freude ne-a fost dăruită cu mai bine de o jumătate de secol înainte, iată că măreția imnului prusac vine chiar din acorduri beethoveniene, enunțate ca o străfulgerare, un vis de-a pururi viu. Acum toate se leagă, uman și spiritual, avem o imagine deplină a omenirii și a unuia dintre popoarele sale, căci deși muzica scrisă de Beethoven are un caracer universal, în egală măsură ea redă toată istoria și spiritul poporului german, universalismul dându-i acestuia perenitate. Și pentru că lucrurile stau astfel, Maximilian se așează bine, „pe picioarele din dărăt” cum zice românul și cu mai multă încredere și bucurie își duce „oastea” spre victorie.

Da, Beethoven fiind un spirit al umanității a scris o muzică nemuritoare, ce poate primi varii interpretări. Mă gândeam de ce a fost mai apropiat de Schiller și văd că versurile sale erau cele mai potrivite să se alăture muzicii, fără a-i schimba sensul. El a urmărit mereu să obțină un echilibru perfect și perfecțiunea prin echilibru în tot ce a creat, de aceea, indiferent de titlul dat lucrării, ea rămâne universală prin spiritul său, ca Eroica. Ce epocă! Erau contemporani: Beethoven, Schiller, Heine, Hegel, Feuerbach, Savigny, iar eroul care construia lumea era Napoleon Bonaparte. Cum să nu le placă marilor oameni de cultură, când el organiza statul și dreptul, armata și administrația, economia și educația, ridica din temelii o societate nouă, prin putere și cultură, cu ordinea și rigoarea societății lor. De aici și universalitatea, perenitatea.

Ca român, este imposibil ca în scurta pauză dintre părți să nu îți revină în minte interpretarea dată de orchesta națională sub bagheta maestrului Iosif Conta și numai vraja creată acum pe scenă te aduce din nou la realitate, purtat de energia muzicii ce îți aduce tumultul existenței, un iureș de idei și imagini, de sentimente și gânduri despre tot ce a fost și va să vină. Dacă în părțile I-a, a II-a și a III-a, compozitorul introduce teme și le dezvoltă în relația dintre ele, în ultima parte va dezvolta tema dominantă, tumultos, întruchipând puterea existenței umane și frumosul desăvârșirii; o relație sublimă între Creație și Umanitate, pe care le simți atât ca viața însăși dar și năzuința spre absolut, care dau bucuria existenței. Robert Scumann, pianist și compozitor de mare sensibilitate, redutabil istoric și critic muzical, ne-a lăsat cea mai profundă lucrare despre viața și opera lui Beethoven, despre care spunea că nu și-a propus niciodată să fie un geniu, a fost el însuși, dar în sine a fost un geniu, fără egal. Ce lecție! Să fii mereu tu însuți, cu tot ceea ce înțelegi că ești și poți să fi și astfel semenii îți vor aprecia valoarea. Cu siguranță că și Maximilian Haberstock este ghidat în viață de acest precept.

În partea a IV-a am auzit corul Filarmonicii într-o formă de zile mari, bucuroși de interpretare. Erau încântați că au lucrat cu acest dirijor și profesorul lui, că au făcut față provocarii, că dacă ți se cere mult și ți se explică cum să ajungi acolo, normal că vei fi altul ca valoare și văzând rezultatul, te bucuri enorm de succes. Vocile soliștilor, bine alese au susținut dialogul repetitiv al Bucuriei. Acest Imn de glorie – An die Freude – Odă bucuriei – este scris în spiritul clasic german, singura limbă în care „țara” nu este o „mamă”, ca în toate limbile latine și nelatine, ci un „tată” – Vaterland. Ca atare, vocea principală este baritonul care duce tot registrul, introduce dialogul, ideile și spune concluzia. Clar: Vaterland!

Wunderbar am exclamat la final și chiar așa a fost: minunat! Un spectacol, lecție de viață, exemplu de măiestrie și profesionalism, de artă în deplinătatea cuvântului, dat de tânărul Maximilian, care a adus Filarmonica „Oltenia” din Craiova pe culmile interpretării muzicale, dându-le celor de pe scenă mulțumirea triumfului, iar celor din sală un dar de excepție! M-am bucurat că în public am văzut și studenți, chiar din anul terminal de la Drept, căci au nevoie de modele, de valori vii ca standard, dacă vor să realizeze ceva în viață.

Să ridicăm Odă bucuriei că există speranța întru mai bine și sunt oameni ce o întrupează! Vivat! Crescat! Floreat!

Prof.univ.dr. Bianca Maria Carmen PREDESCU