Resimţim, nu rareori, fiecare dintre noi, nevoia unor meseriaşi redutabili care să ştie să facă. Nu puţine firme, mă refer la cele cu profil industrial, cum este Q-Fort, fac chiar investiţii, an de an, în şcolarizarea unor eşaloane de tineri, aflaţi în liceele tehnologice şi şcolile profesionale, în dorinţa asigurării resursei umane. Avem în reţeaua doljeană de învăţământ, circa 20 de licee tehnologice şi 3 şcoli profesionale în judeţ. S-ar putea ca numărul lor să floteze insignifiant în plus sau în minus. Profilele de specializare s-au diversificat. Prin cifrele de şcolarizare, an de an, în măsura în care sunt reale, cam 40% din totalul elevilor sunt prinşi în aceste forme de profesionalizare. Din păcate, clasele nu sunt încărcate la maximum, dar şi în aceste circumstanţe n-ar trebui să ne plângem de lipsa meseriaşilor veritabili, ci mai degrabă de excesul lor. Or, lucrurile nu stau deloc aşa. Nu-i mai puţin adevărat că un meseriaş veritabil nu se formează „bătând din palme”. Îi trebuie practică şi mentori. Electricieni, lăcătuşi mecanici, sculeri-matriţeri, tinichigii auto, electromecanici, apoi categoria celor calificaţi în domeniul serviciilor, sunt la mare căutare. Cum sunt şi absolvenţii şcolilor agricole. Pentru un mecanizator destoinic se dă… bătălie. Se aleargă, de asemenea, după un bucătar cu vocaţie. Frizerii de la „Ciufulici” rămân inegalabili, nu fiindcă ne sunt vecini, ci fiindcă ştiu meserie. Croitorul Constantin Alexe de pe strada Arieş nr. 2, capabil de orice reparaţie textilă, e poate printre ultimii în branşă, un clasic, din Craiova. În urma lui se resimte un gol. Deficitul de meseriaşi nu e doar decorativ. Ceva din stabilitatea comunelor şi oraşelor noastre doljene se pierde, dacă meseriile tradiţionale, dar şi cele noi, rămân privite distant şi superior. Nu mai vorbesc de faptul că nu puţini din „producţia anuală” de absolvenţi, ai liceelor tehnologice şi ai şcolilor de meserii, sunt tentaţi să părăsească ţara, informaţi fiind de salariile ademenitoare de afară. A fi, de pildă, bucătar, patiser, cofetar, ospătar, nu sunt meserii eroice, dar utilitatea socială a muncii acestor oameni este covârşitoare. Şi de calitatea ei ne convingem fiecare, nu rareori. Dacă, din totdeauna, meseria a fost considerată „brăţară de aur”, astăzi ne dăm seama că reconsiderarea meseriilor a devenit imperativă. Nu mai continui. Spun doar atât: pentru ca meseriile să existe, şi deficitul de profesionişti se resimte, încurajarea ar trebui să devină efectivă. Din păcate mai dăinuie, chiar dacă timid, prejudecăţi anacronice, deşi, fiecare dintre noi ştie să preţuiască, un meseriaş veritabil, atunci când are nevoie de el. Când îi „crapă buza”, cum se spune. Şi poate ar trebui ierarhizate, în temeiul performanţei, şi liceele tehnologice, dar şi şcolile profesionale, fiindcă impresia generală este aceea a unui melange, ceea ce nu pare deloc în regulă.
