S-a tot discutat, în zilele din urmă, cu argumente de toate felurile, despre Cenaclul Flacăra, al lui Adrian Păunescu, cu activitate vie între 1973-1985, condus acuma de fiul acestuia, Andrei Păunescu (o moştenire muzicală cu piese folk şi cântece patriotice), căruia printr-un comunicat de presă al Institului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), recent i se solicita „încetarea oricăror manifestări publice menite să prezinte propaganda de tip ceauşist ca fiind un demers cultural artistic, trecând sub tăcere efectele sale devastatoare pentru vieţile milioanelor de cetăţeni ai României care i-au suferit rigorile”. Preşedintele IICCMER, Daniel Şandru, se opunea unui spectacol programat pe scena de la Corbu, în perimetrul de vacanţă “Teepee”. N-am fost niciodată un fan al lui Adrian Păunescu şi discuţiile noastre, cred că vreo trei la număr, oricum una legată de cazul copiilor lui Constantin Răducănoiu –aberant abordat de şeful Poliţiei Municipale de atunci, Teodor Radu- nu ne-au apropiat realmente deloc. Dimpotrivă. Cunosc însă destule lucruri, care au făcut priză la doljeni -poate la concurenţă cu volumul “De la Bârca la Viena şi înapoi”, săvârşite de poet la Dolj, între care aducerea, la Craiova, în vara anului 1974, a lui Gicu Dobrin de la FC Argeş (transfer care nu s-a validat) şi apărarea lui Marin Sorescu în ceea ce s-a numit „meditaţia transcedentală”. Cu siguranţă cu mai fost şi alte demersuri, de care nu îmi amintesc, acum, deşi după 1990, poetul a fost senator de Dolj, implicându-se decisiv în destule proiecte. Altceva, care nu s-a reamintit, până acum, aş vrea să spun, pentru simbolistica de rigoare: în iulie 1986, spre deplina mea uimire, antrenorul Universităţii Craiova, Mircea Rădulescu, m-a luat la Istanbul (viitoarea adversară a Craiovei în Cupa UEFA), echipă pregătită pe atunci (de Galatasaray e vorba) de Jupp Derwall, fost selecţioner al reprezentativei Germaniei (1978-1984). A fost un excelent prilej de documentare, şi la sediul clubului şi la baza de antrenament. Lucruri vechi. Craiova a trecut atunci de Galatasaray (2-0, 1-2), dar s-a blocat în turul următor cu scoţienii de la Dundee United (0-3, 1-0), cu Constantin Teaşcă pe banca tehnică. La întoarcerea de la Istanbul, bunul meu prieten, din totdeauna, Ovidiu Ioaniţoaia –lucra încă la Flacăra- m-a aşteptat pentru o discuţie de rutină. La numai două zile era dat afară. Motivul? De ziua poetului (20 iulie), deja destituit din funcţia de redactor-şef, dintr-un respect firesc (Păunescu se luptase literalmente pentru angajarea lui Ioaniţoaia la Flacăra, după venirea acestuia din SUA, şi o povestea cu lux de amănunte Cornel Burtică în cartea „Culpe care nu se uită” – Ed. Curtea Veche, 2001) se dusese la acesta acasă pentru urările de rigoare şi vreun cadou simbolic probabil. Locuinţa poetului fiind supravegheată, Ioaniţoaia cât era el de cunoscut jurnalist a rămas fără slujbă. Va fi angajat, nu uşor, la „Sportul” ca simplu redactor, dar după o penitenţă. Complicată poveste! Narează undeva în „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Andrei Pleşu, cum la începuturile anului 1990, ministru al Culturii fiind, a avut o discuţie la telefon cu impetuosul Adrian Păunescu, care „îi cerea să intervină pe lângă Televiziunea Română pentru a determina difuzarea unui film despre cenaclul Flacăra”, „oprit” de cenzura comunistă. Andrei Pleşu nu l-a avut niciodată, cum se spune, la pipotă, pe Adrian Păunescu, dar şi reciproca a fost valabilă. Nu i-a pus însă la îndoială talentul şi îl portretiza astfel: „Pentru domnia sa (n.r. AP) talentul nu e decât un instrument în plus de făcut tapaj. Dacă ar avea de ales între a scrie capodopere, fără ecou garantat şi a bate câmpurile ca tribun popular, ar alege, cred, fără ezitări varianta a doua”. Teză cam exagerată şi uşor cinică. Adrian Păunescu a făcut între altele, pe lângă o bună poezie, o revistă „Flacăra”, fără egal şi în interbelic, care a adunat mari reporteri, unii inegalabili, şi a încercat o dezmorţire a presei autohtone („Ziarele noastre se înviorează” – Lumea ca lume). Cazul Adrian Păunescu care nu interesează generaţiile tinere revine însă din când în când ca temă de discuţie, partizan abordată. Altfel, nici nu s-ar putea. Şi nu ştiu de ce, mi-am reamintit, în context, de jurnalul lui Mihai Sebastian (1935-1944) publicat ironic la Humanitas, în 1996, într-un moment în care interbelicul se bucura de o imagine deplin idilică. Andrei Pleşu ca ministru al Culturii îi şi declarase lui Octavian Paler la începutul lui 1990 (România literară nr. 1): „Modelul meu mental pentru o Românie a culturii e inevitabil România interbelică”. Dacă România interbelică, spunea Andrei Pleşu, este o Românie care a produs pe Cioran, Eliade, Noica, Eugen Ionescu, Nae Ionescu, dacă România interbelică a putut livra lumii asemenea valori, înseamnă că lucrurile mergeau, în plan intelectual, binişor. Numai că, dacă lumea culturală românească era pregătită să primească şi să proceseze memoria anilor 50 şi 80 comunişti, (metaforizabilă prin dubletul închisori şi frig) ea era sensibil inaptă să asume intelectual memoria victimelor antisemitismului românesc din perioada interbelică şi belică. Paradoxul acestui proces e parcursul lui comunist: comuniştii şi-au criticat propriile erori (din anii 50, dar şi ulterior) însă au ales să păstreze tăcerea rolului jucat de România în Holocaust. (Mihai Iovănel – Istoria Literaturii Române contemporane 1990-2020 – Ed. Polirom, 2021) La funeraliile lui Ion Moţa şi Vasile Marin, Nae Ionescu şi Mircea Eliade nu şi-au ţinut cursurile la facultate, în semn de doliu. Jurnalul lui Mihai Sebastian merită citit şi recitit cu obstinaţie, pentru a putea apoi discuta şi despre… Adrian Păunescu. Într-o altă cunoştinţă de cauză, şi poate într-o altă cheie.
