Craiova pe harta francofoniei!

0
3607

Cât de mult îşi preţuiesc şi protejează francezii limba naţională, nu mai trebuie demonstrat. Cum de asemenea, nu mai trebuie argumentat faptul că rămân încă sensibili, în felul lor, la ţările, comunităţile mari, cu tradiţie francofonă, într-un moment în care în ofensivă necurmată se află limba engleză. Chiar şi după Brexit. Şi e lungă discuţia. Deşi, noi românii, care n-am prea putea uita „trecutul” cu Napoleon al III-lea în prim-plan, apoi generalul Henri Mathias Berthelot, „un francez cu suflet de român”, şi nu numai, datorăm multe Franţei, sora noastră mai mare, prin legătura osmotică, de-a dreptul, cu o spiritualitate şi civilizaţie ce au potenţat ambiţii literare, artistice, intelectuale, între cele două războaie mondiale, când ne situam poate la aceeaşi intensitate europeană, cu eternul şi indestructibilul termen de comparaţie – Franţa. Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Radu Tudoran, ca să mă refer numai la câţiva prozatori, lăsând la o parte promotorii modernismului în secolul XX, or pe cei care au gândit şi scris direct în franţuzeşte, puteau concura pe mulţi scriitori francezi sau se ridicau la anvergura acestora. Ataşamentul unor oameni politici faţă de Franţa era unul visceral. Pentru mai bine de un secol, Franţa avea să asigure sau să influenţeze formarea celei mai mari părţi a elitei intelectuale a ţării. Nu puteai să fii intelectual fără să cunoşti convenabil franceza (limbă obligatorie în toţi cei 8 ani de liceu, până la reforma învăţământului din 1948). Au fost adoptate o bună parte din structurile şi instituţiile politice, juridice şi culturale franceze (apud Lucian Boia, “Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Ed. Humanitas 2010). Sub influenţa francezei, chiar limba română a cunoscut un proces de modernizare, care a condus la marginalizarea unei părţi din fondul slav şi oriental de cuvinte şi a dus “la a doua latinizare”, şi mai ales adoptarea masivă a neologismelor de origine franceză. Paul Morand, scriitor de succes în epoca interbelică, fost ambasador al guvernului de la Vichy, la Bucureşti, diplomat de carieră, considerat după unii (Philippe Sollers) cel mai bun scriitor după Proust şi Celine, autor a nenumărate note de călătorie, scria în cartea sa “Bucureşti” (Ed. Humanitas, 2015), încă din 1935: “Cultura franceză rămâne cel mai bogat dintre izvoarele străine, la care vine să bea apă geniul românesc”. La rândul său, Thierry de Montbrial -“Jurnal românesc” (RAO, 2012)-, fondator al Institutului francez de relaţii internaţionale, îi observă bine pe români şi îi judecă drept. Am păstrat şi după al doilea război mondial, când importanţa „angajării” era covârşitoare şi liturghiile de îndoctrinare obsedante, simpatii consolidate şi sincere pentru „la rive gauche” Malraux, Gide, Sartre, nume venerabile în cultura franceză. În Craiova, chiar şi înainte de 1990, limba franceză a fost obiect de studiu, în majoritatea dacă nu toate liceele, unele cu clase bilingve, şi nu puţini erau cei care se puteau descurca onorabil în limba lui Voltaire. Cooptat, cred că prin 1992, într-o delegaţie mai eterogenă, cu oameni de afaceri, dar şi de cultură din Craiova, condusă atunci de prefectul momentului, Ilie Ştefan, în Franţa, la Lyon, la o primire făcută de primarul oraşului, Michel Noir, reprezentantul Guvernului în teritoriu s-a exprimat, în alocuţiunea rostită într-o fluentă limbă franceză, spre surprinderea mărturisită a amfitrionilor. Şi exemple la îndemână de acest fel sunt numeroase. Decorarea, zilele trecute, a doi profesori craioveni –Sorin Fira de la Colegiul Naţional „Elena Cuza” şi Dorina Loredana Popi, director la Liceul „Voltaire”-, cu titlul de Cavaler al Ordinului Palmes Academiques, de către doamna ambasador al Franţei la Bucureşti, Excelenţa Sa Laurence Auer, a fost mai mult decât un eveniment de ţinută, desfăşurat în foaierul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Criova. A fost o expresie a unor punţi perene de legătură, o recunoaştere a existenţei Craiovei pe harta francofoniei. Unde, coincidenţă fericită, s-a ţinut, zilele acestea, şi Olimpiana Naţională de Limba Franceză. Să judecăm totul contextual: în ambianţa şcolii doljene de azi, profesorii Dorina Popi şi Sorin Fira sunt două instanţe şi totodată simbolul unei perenităţi, pe care dacă o pierdem „raşchetăm” cei şapte ani ai bunei cuvinţe intelectuale. Putem bombăni în sinea noastră orice. Ei sunt reverenţa pe care o facem, în felul nostru, Franţei, repet, din totdeauna sora noastră mai mare.