Bucurie, dar ce bucurie, la… Belgrad!

0
1008

Sârbii, într-un fel vecinii şi prietenii noştri de peste Dunăre, au uitat de toate grijile cotidiene, de pandemie şi rigorile sanitare, urmărind cu sufletul la gură cum se spune, duminică seara, partida decisivă de la Lisabona, dintre Portugalia, una din puterile fotbalului european, şi echipa lor, la capătul căreia doar învingătorii obţineau tichetul pentru Qatar. Şi sunt mulţi bani în joc. De ani buni, nici sârbii nu mai sunt ce au fost odată în fotbalul european la nivel de echipă reprezentativă (două finale de Campionat European, în 1960 şi 1968 şi un loc… 4 în 1976 la o ediţie găzduită de Belgrad şi Zagreb, adjudecată de fosta Cehoslovacia). Contemplau fără mare simpatie, se subînţelege, isprăvile Croaţiei. Calificată şi aceasta, tot duminică seara, după o încleştare teribilă cu echipa Rusiei. Dacă mai adăugăm şi promovarea Macedoniei de Nord pentru „baraj”, putem discuta, deşi n-are sens, despre sporturile de echipă, în fostul spaţiu iugoslav. Şi n-are sens dintr-un motiv, înainte de toate, paradoxal: fotbalul din fosta Iugoslavie a contribuit la exacerbarea naţionalismului şi tot ce a urmat, şi nu la unitatea ţării. Ultimul puseu, să-i spunem aşa, rătăcit, s-a petrecut la 14 octombrie 2014, când în cursul partidei Serbia – Albania, contând pentru Euro 2016, o dronă cu drapelul Albaniei Mari a survolat stadionul Partizan din Belgrad. Cum fosta provincie Kosovo, care şi-a proclamat unilateral independenţa în 2008, nerecunoscută de Belgrad, rămâne un subiect ultrasensibil, evenimentul a căpătat proporţii de coşmar, mai ales că imnul Albaniei fusese fluierat, iar în tribune se afla însuşi premierul de atunci, Alexander Vucic, acum preşedintele ţării. Cotidianul „Danas” dezvolta cum naţionalismul a ucis fotbalul. Şi exemplul celebru rămâne partida de la 13 mai 1990, de pe Maximir, între Dinamo Zagreb şi Steaua Roşie, soldată cu 130 de răniţi. Suporterii croaţi grupaţi în Bad Blue Boys (BBB) se vor angaja in-corpore în tânăra armată croată, antrenată în „războiul patriotic”, iar cei din Delije, fanii Stelei Roşii, vor forma miliţiile paramilitare sârbe ale lui Zeljko Arkan „Raznatovic”, asasinat în 2000. Zvonimir Boban, la 21 de ani, după ce câştigase Cupa Mondială la juniori, în Chile, cu echipa Iugoslaviei, devenea un erou pentru că lovise un poliţist. Fotbalul pregătea războiul de mai târziu, prin alte mijloace. Un gest rătăcit, al actualului preşedinte Alexander Vucic, suporter al Stelei Roşii din Belgrad: la o întâlnire cu nişte ani în urmă, cu ex-premierul francez Manuel Vals, i-a dăruit acestuia un tricou al echipei preferate, şi nu al echipei naţionale. E lungă istoria convulsiilor generate de fotbal în fostul spaţiu iugoslav. Gene ireductibile i-au despărţit iremediabil. Cu toate acestea, fotbalul n-a încetat să scoată mari jucători, toţi sub bune contracte, la solide cluburi europene: Duşan Tadic, D. Vlahovic, Alexandar Mitrovic, Filip Kostic, Nikola Milenkovic, Strahina Pavlovic, Nemanja Gudeli ş.a.m.d.. În campionatul intern se joacă un fotbal pe care nimeni nu îl ia în seamă. Poate doar… CFR Cluj. Se spune că marii jucători, de mai ieri, au înfiinţat academii bine gândite, de unde scot încă pepite, care iau drumul marilor cluburi europene, unde se finisează. Dar câte nu se fabulează. În orice caz, când Macedonia de Nord, care avea un singur club de referinţă, Vardar Skopje, campioana Iugoslaviei în 1987, şi l-a produs în epocă pe Darko Pancev, transferat mai întâi la Steaua Roşie Belgrad şi apoi la Inter Milano, se califică la baraj în detrimentul României, putem vorbi… de vrăjitorie. Exact  când reputaţia şi tradiţia nu mai erau luate în seamă a eclozat această miraculoasă echipă a Serbiei, strălucitoare duminică seara pe stadionul „Luz” din Lisabona, promiţătoare, scoţându-i pe belgrădeni şi nu numai în stradă. Nebuni de bucurie, dar ce bucurie…