Cornel Nistorescu, editorialistul Cotidianului, unul dintre jurnaliştii de calibru din media autohtonă, cu personalitate distinctă, scrie un articol, relativ bine argumentat, intitulat „Săptămâna resentimentelor şi intereselor”, cu referiri pertinente la cumplitul subiect care este „pogromul de la Iaşi”. Ca şi tot Holocaustul. „De o bună bucată de vreme, în loc să ne întoarcem la documente şi la rezultatul muncii unor istorici (Ion Calafeteanu) şi să avem parte şi de alte cercetări complexe şi de documente lămuritoare în privinţa tragediei de la Iaşi, asistăm la o ploaie de evenimente comemorative dedicate tragediei din 28-30 iunie 1941(…). N-ar fi de mirare ca în felul în care se tratează subiectul, pe lângă consecinţele financiare (probabil că acestea sunt scopul) să avem de-a face cu diverse răbufniri stupide, cine ştie unde”. Antisemitism, care să impună o strategie particulară, cum îşi doreşte probabil deputatul Alexandru Moraru, noul lider al PNL Iaşi, din postura de „Reprezentant special al guvernului pentru promovarea politicilor memoriei, combaterea antisemitismului şi xenofobiei”, funcţie creată special, nu există în România. Alexandru Moraru duce de la o vreme o adevărată cruciadă aiuritoare împotriva Alianţei pentru Unirea Românilor (AUR) pe considerentul că ar fi… antisemită. Este o joacă –să fim scuzaţi- cu focul. Chestiunea „pogromului” de la Iaşi are încă sensibilităţile ei şi documentul de la care ar fi trebuit pornit în orice abordare este comunicatul Consiliului de Miniştri din 30 iunie 1941, după ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de către trupele sovietice (28 iunie – 3 iulie 1940). Apoi documentele vremii şi relatările martorilor. Într-un articol intitulat „De ce plăteşte Germania pentru pogromul de la Iaşi? Pentru că aşa trebuie”, istoricul Adrian Cioflâncă, director al Centrului pentru studiul istoriei evreilor din România, membru în colegiul CNSAS, face câteva precizări în temeiul studierii arhivei CNSAS, unde o lucrare de uz intern a Securităţii arăta că principalii vinovaţi de cele întâmplate erau germanii. Cercetarea academică în arhivele din Germania (rapoarte ale marilor unităţi –companii de armată şi divizii- şi ale consulului german de la Iaşi) a condus la concluzia că participarea germană a fost redusă, minimalizarea fiind justificată prin faptul că orice implicare în treburile interne ale României ar fi contravenit înţelegerii cu regimul Antonescu. Investigarea de cercetător istoric a lui Adrian Cioflâncă, în arhivele militare, arăta că informaţiile relevante ieşeau la iveală din fondurile de arhive ale unităţilor medii (regimente, batalioane, companii). În arhivele din Germania, susţinea autorul în urmă cu patru ani, nu au fost studiate încă documentele unităţilor medii care au operat în zona Iaşiului şi nici cele ale poliţiei şi jandarmeriei militare şi nici nu este clar care din serviciile de informaţii germane aveau oameni la Iaşi. Există şi părerea că mai multe victime ale pogromului au apărut după 1989, decât s-au identificat în 1948. Prin Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului din România statul român şi-a asumat, încă din 2004, pogromul de la Iaşi. Acceptarea, sub preşedinţia lui Ion Iliescu, a raportului comisiei Wiesel, care condamna contribuţia româniei la Holocaust, a pus capăt dominaţiei necritice a moştenirii culturale interbelice. Negarea Holocaustului nu este doar ilegală, dar e considerată şi o ofensă, de opinia publică. Se pregăteşte şi un muzeu specializat. Statul român a plătit reparaţii pentru victimele pogromului şi după război şi după 1989. Până aici lucrurile ar părea într-un fel clare, deşi istoricii au avut mereu puncte de vedere diferite. În Polonia, radicalismul istoricilor, în chestiunea participării etnicilor polonezi, în lagărele de exterminare, este categoric. Să revenim însă la „ideologul unic al României”, deputatul Alexandru Moraru, licenţiat în Ştiinţe Politice (specializarea Studii Europene) la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 2005 cu master în Istorie şi Relaţii Internaţionale, conform propriului CV, însărcinat cu combaterea antisemitismului şi xenofobiei. Repetăm, deputat liberal şi lider al PNL Iaşi. Membru aşadar al unui partid istoric cu peste 100 de ani vechime. Jurnalul lui Mihai Sebastian (ţinut între 1935-1944), publicat în 1996, a delimitat începutul confruntării intelectualităţii româneşti post-comuniste cu moştenirea interbelică. Dacă lumea culturală română, dar şi scena politică, erau pregătite să proceseze memoria anilor 50 şi 80, se arătau, în schimb, sensibil inapte să-şi asume memoria victimelor antisemitismului român din perioada interbelică şi belică, perioade ce se bucurau de o imagine idilică. Să cităm acum din romanul „De 2000 de ani. Cum am devenit huligan” a lui Mihail Sebastian, evreu după cum se ştie, care ne luminează parţial în privinţa liberalilor în perioada interbelică. „(…)Aceşti liberali au fost statornic, de la 1848 forţa antisemită cea mai tenace, la guvern prin ei înşişi şi în opoziţie prin cuzişti. Nu cumva aceşti liberali „huligani, agitatori, aţâţători şi oprimaţi” pe care îi denunţa profesorul Nae Ionescu –director al Cuvântului- în martie 1927 (n.r. „Uneltiri inconştiente” – opere vol. IX), erau un partid al băncilor, al poliţiei, al oligarhiei?” În tableta menţionată profesorul Nae Ionescu desfiinţa un articol apărut în ziarul liberal “Viitorul“, oficios al guvernului, care criticase vehement faptul că diverşi operatori, printre care şi un evreu, Rapaport, noi aliaţi ai naţional-ţărăniştilor, se exprimaseră fiecare în limba maternă, la Cernăuţi, ceea ce în opinia liberalilor constituia „o uneltire inconştientă împotriva unităţii statului”. Discursul în idiş punea aşadar în primejdie bazele statului român. În antiliberalismul său, “Cuvântul” exprima mai mult decât o poziţie politică. O necesitate organică. Nimeni nu i-a replicat profesorului Nae Ionescu –care îşi încheia articolul „pe viitor mai multă pază la gură”, chiar dacă la puţină vreme… a fost trimis la închisoare, dar pe alte motive. Istoria nenoroceşte cum vrea şi pe cine vrea, treaba ei pe cine a socotit vinovat şi nevinovat.
