Preluând o propunere a primarului municipiului Cluj-Napoca, Emil Boc, privind comasarea judeţelor şi înfiinţarea de regiuni, premierul Florin Cîţu a apreciat-o, poate şi din complezenţă, drept o idee interesantă. Numai că paşii care ar trebui făcuţi, nu sunt puţini şi nici la îndemână, momentan. Ideea în sine a mai fost vehiculată pe vremea când Emil Boc era premier în 2011 şi, se spune acum, că ar fi fost combătută de liderii UDMR, care au şi blocat-o, fiindcă nu doreau ca judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, primele două bastioane ale UDMR, să fie cooptate, printr-o nouă împărţire administrativă, în alte entităţi, în care se disipa ponderea udemeristă. Emil Boc reiterează ideea că judeţele noastre nu se califică la dimensiunea definită ca regiune în Uniunea Europeană şi nu ar fi putut atrage fonduri la nivel regional. Ocultând faptul că avem regiuni de dezvoltare, care asta fac. În fine, UDMR n-ar fi fost de acord nici cu menţinerea celor trei judeţe de sine stătătoare, dar cu comasarea celorlalte judeţe în 13 regiuni. Or, la vremea respectivă Crin Antonescu, unul din liderii proeminenţi ai USL afirma tranşant că „ţara noastră nu e moşia lui Traian Băsescu şi nici rezervaţia sectei fanatice PD. Nu o joacă la barbut Traian Băsescu”. Care declarase, că la primirea reprezentanţilor UDMR la Cotroceni, maximul pe care îl putea oferi era o formulă de 8 regiuni plus Harghita şi Covasna separate, care să rămână aşa cum erau, dar „niciodată unite”. Adică… nişte enclave. De unde avea Traian Băsescu, la dispoziţie teritoriul naţional, ca să îl împartă cu cineva, nu se spunea. Dezbaterea a fost cu adevărat aprinsă, cu argumente pro şi contra pe marginea proiectului de regionalizare. Premierul Florin Cîţu, referindu-se la această chestiune a precizat mai întâi că „este o opinie personală”, încă nediscutată între liderii politici ai coaliţiei de guvernare, din care UDMR, după cum se ştie, face parte. Problema insurmontabilă, momentan, este însă alta: potrivit art. 3 (al. 3) din Constituţia în vigoare, „teritoriul ţării este organizat sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe”. Cu alte cuvinte, premergător unei discuţii despre o nouă hartă administrativă a ţării trebuie modificată Constituţia, care în actualul context politic este mai mult decât improbabilă. Prin exigenţele care trebuie îndeplinite. Reforma administrativă din 1968, prin care s-au desfiinţat regiunile şi s-au înfiinţat judeţele a fost precedată de studii de fundamentare întinse pe mai mult de doi ani. O nouă împărţire administrativă trebuie să se reazeme, între altele, pe un consens politic desăvârşit, deziderat deocamdată mult prea îndepărtat. Singura formulă politică –USL, investită prin alegeri cu un procent covârşitor-, care ar fi putut modifica şi Constituţia, dar şi proceda la ajustări administrative, s-a stins, din vari motive, fără să concretizeze intenţiile generoase pe care le anunţase.
