Blog/Notes : Macedonski și rozele ce nu… mor!

0
410

Nu doar lăudabilul demers (nelipsit de dificultățile tot mai frecvente în acești ani de radicale metamorfoze ale spațiului cultural consacrat de tradiția milenară a umanității) al unor confrați literați și al autorităților locale de revalorificare în varii forme a moștenirii genialului poet (inaugurarea unei statui în Grădina Botanică și cea de-a treia ediție a colocviilor dedicate lui) e resortul acestor rânduri.

Mai degrabă, sub incidența unei habitudini personale, însă sper și generalizate la mulți dintre cititorii săi trăitori prin ani, în fiecare mai figura poetului, nepereche și el fie și în emulația cu eminescianitatea pe alocuri nelipsită de dramatism indus de atâtea controverse, mi se dezvăluie fascinant sub semnul „rozelor ce mor” prin care ne-a deschis o altă și nouă poartă spre grădina marii Poezii.

Poet al rozelor, așadar, fiul colinelor de prin Goești și din lungi și neuitate sejururi în frageda-i copilărie din Bănie, Macedonski revine aproape constant și ispititor în memoria noastră cu prinosul său creativ și cu un întreg cer de miresme al rozelor care, „murind” spre iarnă, reînvie în fiecare mai reînviindu-l și pe el, prin memorabile versuri a căror măiastră muzicalitate ne umple viața.

Sunt decenii de când nu mi-am recuzat întrebarea cu privire la destinul postumității sale în locurile în care s-a născut, a copilărit și, fără a le uita, chiar la o exigentă concurență cu cele mai redutabile și vestite prin care i-a fost dat să cutreiere și chiar să studieze și să se manifeste cultural (Parisul, Roma, Florența, Veneția, Napoli și încă altele). Un destin, cred, egal în lipsa de glorie cu noianul de vicisitudini ale unei biografii pe cât de singulare pe atât de repetat și apăsat denunțată de el însuși.

În același context, am mai invocat în câteva ocazii Întâmplarea, posibil fruct și ea a unor circumstanțe ale istoriei, nu doar culturale, a înrădăcinat în Bănie tradiția desemnării cu semnificație de paternitate a două nume ce marchează și acum firmamentul patrimoniului nostru literar, poetic prin excelență: Traian Demetrescu și Elena Farago.

Și nu-mi doresc ca o astfel de opinie asumată strict personal să fie percepută cumva în termenii unui reproș, ca o nedreptate față de cele două personalități cu meritele lor remarcabile. Regretul, fiindcă de un regret e vorba, sugerează, în subsidiar, cu totul altceva – și mă tem că nu e în discuție doar cazul macedonskian, de n-ar fi să evoc doar numele unui Ion Pacea, pictorul și el genial a cărei casă în care a locuit o vreme, „zace” undeva sub temeliile unui bloc în chiar coasta Grădinii Botanice și într-o neuitare nemeritat de totală, ca și pe cel al lui Felix Aderca, a cărui formație, cu nu puține și spinoase accidente de ordin biografic, s-a împlinit tot în Craiova…

Macedonski rămâne, oricât de multe alte supoziții istorico-literare s-ar emite, o instanță creatoare de un prestigiu și o consistență cu care orice loc din țară și din lume n-ar pregeta să se mândrească.

Însă, lărgind puțin discursul referențial la palierul felului în care noi românii ne-am raportat la valorificarea propriului patrimoniu cultural, cazul Macedonski n-ar trebui să ne mire. Și pentru cine a călătorit prin alte țări, occidentale în speță, precum Franța, Germania, Italia și altele multe, nu cred să nu se fi confruntat cu o… mentalitate opusă. În Italia, pe unde am colindat relativ mult, uimirea de a întâlni la tot pasul, de la indicatoare la răscruci de drumuri până la instituții (universități, fundații, publicații, cercuri etc.) invitații cu iz evocator al unor importante personalități ce s-au intersectat, nu doar prin naștere ci și prin alte multe și chiar pasagere, propriile existențe pământene cu acele locuri.

Așadar, cu și prin Macedonski, luna mai semnifică – sau așa s-ar impune – nu doar darul neprețuit al Naturii ce ne reînsuflețește, ci și un dăruit și necesar Memento al Poetului ce refuză, din gloria sa postumă, să moară, cu rozele redate perpetuei lor reînfloriri.