Chemaţi de iarba verde de acasă, nu puţini dintre noi am putut contempla în mini-vacanţa oferită de Sfintele Paşte, tabloul fascinant oferit de vraja întinderilor nesfârşite de grâu verde şi crud, dar şi de rapiţa, care cu galbenul florilor în ciorchini multipli, mângăiaţi de razele calde ale soarelui, dezvăluie întreaga taină şi frumuseţe a acestei primăveri, mai întârziată ca în alţi ani. Obosiţi psihic de marea încercare prin care trecem, din cauza unei pandemii de a cărei obsesie nu mai scăpăm, uitasem de ţipătul inefabil a două culori fabuloase –verdele crud şi galbenul, aidoma gălbenuşului de ou- aflate la ceasul exprimării lor autentice în hora priveliştii. O îngemănare de culori pe care pictori virtuoşi au fost capabili să le asocieze atât de fericit, atestă că primăvara nu e anotimpul unei singure culori. A privi, a străbate, şi a ţine minte un lan de rapiţă e nu doar o bucurie, ci o religie al cărei mare preot a fost Ion Ţuculescu, spunea Geo Bogza într-o tabletă de-a sa regăsită în volumul „Paznic de far”. Nu va mai trece mult timp, până la explozia în lanurile de grâu a macilor însângeraţi, seducători la rândul lor prin semeţie şi vigoare, care vor cânta o vreme la soare. Apoi, bujorii vor trage cu săgeţi roşii. În faţa unui asemenea tablou copleşitor, aproape ireal prin fascinaţia culorilor nu poţi decât să te laşi stăpânit în gând de versuri învăţate în şcoală. „Salutare, primăvară / Timp frumos, bine ai venit” („Primăvara” de Vasile Alecsandri) sau „Cântă ciocârliile / Imn de veselie (…) Ah, de ce n-am zece vieţi / Să te cânt, Natură” ( „Cântec de primăvară” – Şt. O. Iosif). Multe locuri frumoase, pitoreşti de-a dreptul are ţara aceasta, care e a noastră, şi facem atât de puţin pentru imaginea ei în lume. Dar peisaje tulburătoare de-a dreptul, cum oferă Doljul în această primăvară, mai rar. Ne dezlegăm de blestemele lumii, apucând pe drumurile îngâmfate ale Doljului strigând: „Voi aceia care vă spălaţi pe faţă doar cu venin, nu vă simţiţi mişcaţi de nimic?”. Miresmele ierburilor campestre par revărsate dintr-o inimă de stea, iar unduirea lanurilor de grâu, sănătos pornit la drum, rămâne ameţitoare. Dacă există nemurire, ea se naşte doar în asemenea clipe, când melancolia îşi caută trup în noi, seduşi de priveliştea inefabilă a câmpiei doljene.
