Băieţi de oraş, atât premierul Florin Cîţu, cât şi vicepremierul Dan Barna, s-au văzut în situaţia delicată de a acroşa tema sistemelor de irigaţii din ţară, după ce Comisia Europeană a anunţat că nu va susţine programul de reabilitare şi extindere a acestora, prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR). Fireşte, nu e obligatoriu ca un premier sau un vicepremier să aibă cunoştinţe profunde în această materie, deşi prin potenţialul agricol al ţării, irigaţiile fiind „o armă la picior” a fermierilor, preferabil ar fi să aibă sumare cunoştinţe. Mai ales că avem un Program Naţional de Reabilitare a Infrastructurii Principale de Irigaţii, conform Legii nr. 269/2016, aprobat prin H.G. 793/2016, din vremea guvernului Dacian Cioloş. În temeiul acestuia urmau să fie reabilitate obiective din o suprafaţă de peste două milioane hectare, cuprinzând 86 amenajări de irigaţii viabile care includeau: 110 staţii de pompare de bază, 137 staţii de repompare, 2.525 metri conducte de refulare, 1.997.481 metri canale de aducţiune, 2.885.073 metri canale de distribuţie şi aproape 5.000 construcţii hidrotehnice. Aşadar obiective concrete (creşterea randamentelor staţiilor de pompare, reducerea pierderilor din canale ş.a.m.d.), în valoare de 1,015 miliarde euro. Dacă premierul Florin Cîţu nu s-a aventurat în declaraţii, limitându-se la observaţia pertinentă alminteri că „în România avem o problemă cu irigaţiile şi anul trecut am avut o secetă cumplită în multe zone ale ţării”, anulându-se plata despăgubirilor, ceea ce nu s-a mai spus, Dan Barna la un post de televiziune „prietenos” a debitat numai enormităţi jenante şi descalificante pentru funcţia pe care o ocupă în guvern. Trecem peste topica alandala a frazei, oricum supărătoare, dar să afirmi că „la noi irigaţiile, canale care străbat câmpiile şi de acolo cu pompe se fac irigaţiile, care în realitate contribuie la deşertificare, pentru că practic se extrage apa din sol şi o parte e preluată înapoi în sol, o parte se evaporă” şi nu mai continuăm cu reproducerea unor inepţii trufaşe, asta ţine de o logică găunoasă, care urlă de-a dreptul. Dacă ministrul Proiectelor europene, Cristian Ghinea, arogant şi superficial, a vorbit la Bruxelles, cum a făcut-o şi în faţa Comisiei parlamentare, la dezbaterea pentru PNRR, în urmă cu mai bine de o lună, când s-a făcut de râs, realizăm ce s-a putut… înţelege. Cum nici ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Adrian Oros, nu e vreo competenţă în domeniu, e clar că şi puţinii specialişti, care or mai fi pe la ANIF sau în ministerul de resort „îşi dau coate” şi îşi stăpânesc zâmbetele de circumstanţă, la ceea ce le aud urechile. Sistemele de irigaţii din România sunt cele prin aspersiune, întâlnite şi în alte ţări europene. Că recomandat este sistemul prin picurare este o realitate, pentru economia de apă, deşi principalele culturi agricole cerealiere, grâul, orzul, porumbul, dar şi floarea-soarelui, cartoful, plantele furajere, nu pot fi irigate decât tot prin aspersiune. Se irigă însă puţin din suprafaţa amenajată –peste un milion de hectare, faţă de peste trei milioane hectare în 1989- deşi guvernul actual a anunţat că apa până la punctele de livrare va fi gratuită, acolo unde sunt încheiate contracte între ANIF şi organizaţiile sau federaţiile de organizaţii de îmbunătăţiri funciare. Se vor relua negocierile la Comisia Europeană şi pe chestiunea irigaţiilor şi fermierii trag nădejdea că se va prezenta un dosar convingător în această privinţă. Dacă nu prin PNRR, ceea ce ar trăda o rea credinţă din partea Comisiei Europene faţă de fermierii români, lăsaţi în voia soartei, atunci exclusiv prin fonduri de la bugetul de stat. Unde are dreptate premierul Florin Cîţu, dar nu detaliază argumentat, este că Programul Naţional de Reabilitare a Infratructurii Principale de Irigaţii, pentru care s-a alocat suma de 1,015 miliarde, trebuia să aibă de acum unele rezultate concrete. Şi despre acestea se poate vorbi. Se avea în vedere eficienţa hidraulică scăzută, costul ridicat al energiei electrice pentru sistemele bazate pe pompare (Dunărea fiind principala sursă de apă, în sudul ţării), extinderea suprafeţei irigate în perimetrele amenajate ş.a.m.d.. Oricum chestiunea în discuţie este una mult prea serioasă, decisivă pentru soarta recoltelor în România, îndeosebi în anii secetoşi, atât de frecvenţi. Este vorba până la urmă de securitatea alimentară. Abordarea ei la o manieră diletantă este de-a dreptul incredibilă, fiindcă riscurile principale pe termen scurt şi mediu, cu care se confruntă fermierii români sunt creşterea temperaturii medie anuale, regimul variabil de precipitaţii şi ocurenţa generală de evenimente climatice extreme.
