Liberalii şi-au dorit organic, din toată fiinţa lor, să rămână la guvernare, în urma alegerilor parlamentare din 6 decembrie a.c., contând în principal pe parteneriatul lor anterior cu USR-Plus. Cu destule năbădăi. Că votul înregistrat i-a forţat să aducă, obligatoriu, şi pe UDMR, în coaliţie, le-a încurcat rău socotelile şi din acest melange a rezultat un guvern heteroclit, care aduce aminte de CDR, în care nu desluşeşti, nici cu bunăvoinţă reperele unui înalt profesionalism, nici virtuozităţi intelectuale, mari vizionari şi de altfel nici noii miniştri înşişi nu sunt dispuşi să se identifice cu asemenea roluri. O singură femeie, într-un nou cabinet, şi aceea Raluca Ţurcan, adusă la ministerul Muncii spune multe despre chinurile facerii. Dar asta nu se pune. Oricum temeritatea verbală şi demagogia nu pot substitui competenţa. Ca să aibă linişte, la nivelul acestei coaliţii, liberalii vor fi obligaţi în continuare să cedeze, şi să joace, nu rareori ca pe sârmă, ceea ce de bună seamă îi va costa în planul imaginii. Obsesivă rămâne desfiinţarea SIIJ, despre care şi-au dat cu părerea şi Ludovic Orban, plantat preşedinte al Camerei Deputaţilor şi noul ministru al Justiţiei, Ion Stelian, demonstrându-se intenţia de a se reveni la abuzurile dintr-o perioadă încă recentă, despre care s-a vorbit la nesfârşit. Adică, de fapt, nu mai contează ce au spus CCR, CSM, ÎCCJ nu demult în privinţa SIIJ. Cine s-a temut de existenţa SIIJ? Asta nu se spune. S-au făcut eforturi teribile în direcţia asfixierii acestei noi entităţi salutată de o bună parte dintre magistraţi şi de asociaţiile profesionale ale acestora. Dispariţia din noul guvern a miniştrilor Ion Ştefan zis „Grindă”, Marcel Vela şi Monia Anisie ţine de context şi nicidecum de ridicarea ştachetei competenţei. Audierile au fost o formalitate. Repede şi în viteză. La o primă privire nimic promiţător. Vom avea un premier, în persoana lui Florin Cîţu, deja lipsit de orice anvergură, după ceea ce a arătat la Finanţe că poate, buna comunicare nefiindu-i o înzestrare. Se va căzni să articuleze un guvern în care fiecare „parte” are propria comandă. Programul de guvernare plin de promisiuni electorale a inserat că datoria publică nu va depăşi pragul de 60% din PIB, prin creşterea colectării veniturilor din accize, TVA şi taxe vamale, reforma ANAF, reformarea sistemului fiscal bugetar şi modernizarea infrastructurii (1000 km de autostradă şi 2% din PIB către infrastructură). Privatizarea celor mai profitabile companii de stat, „fiindcă sponsorilor de partid le e foame mare”, cum spunea Marcel Ciolacu, nu va întârzia prea mult. Toate sondajele realizate după alegeri arată că două treimi din totalul românilor consideră că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită ceea ce înseamnă că încrederea în noii guvernanţi este foarte scăzută. Practic, românii consideră încă de la început că alianţa PNL – USR-Plus – UDMR nu este o formulă potrivită de guvernare. Ea va intra însă „în rol”, şi va arăta ce poate în perioada imediată, în care se va confrunta în continuare cu pandemia de Covid-19 şi cu criza economică, tot mai ameninţătoare. Dacă optimismul otova nu este bun, nici pesimismul fără margini, nu trebuie îmbrăţişat fără rezerve.
