Repropun cititorilor un articol apărut în 21 mai, deci cu patru ani în urmă, însă îl consider de o actualitate…maladivă; pentru ce trăim acum însă într-o continuitate hilară, de n-ar fi dramatică!
Se vorbeşte tot mai insistent şi nu fără argumente solide despre unul dintre pericolele, poate dintre cele mai grave, care grevează asupra democraţiei în formele sale de manifestare cele mai recente: recursul la discursul populist transformat într-un fel de garanţie sigură a accederii spre confiscarea Puterii. Pericolul e cât se poate de real mai ales fiindcă, într-o societate (larg) deschisă, cum o propunea, cu trei decenii în urmă, filosoful torinez Gianni Vattimo, dreptul la opinie nu mai exige în mod natural vreun criteriu de responsabilitate şi, astfel, libertatea însăşiîşi declină temeliile structurale.
Exemple se găsesc peste tot, în lumea de azi, informaticizată şi, deci, „redusă”, comunitar vorbind, la ambianţa unui sat (global), în Occidentul scăpat de secularele sale nelinişti metafizice substituite cu goana consumistă, ca şi în zisa Lume a Treia, a cărei vocaţie a anarhiei e convertită în puseuri totalitariste. Cauzele, multiple şi nu totdeauna transparente, sunt disputate între falimentul partitocraţiei tradiţionale şi apetitul pentru promisiunea râvnitei justiţii sociale, înălţată, retoric, la parabola unei mântuiri de esenţă christică.
Profeţi, ca „noi arhangheli” tropăind pe cai albi decupaţi din pagini gălbejite ale istoriei, se fac auziţişivăzuţi prin marea piaţă mediatică, din America miliardarului Trump, trecând prin mlaştina venezuelană a lui Maduro şi până la „înnobilata” Marie Le Pen ori la în-ţaritatul Vladimir Putin, fără a-i ignora pe gonacii auto-convocaţi la vânătoarea Puterii ce le magnetizează apetitul de Putere.
În fapt, care e resortul acestei atitudini belicoase pornite dintr-un refuz resentimentar al politicii în stadiile sale actuale, asociindu-şi apelul la bun-simţ şi la o logică a unui „civism” elementar sub semnul unui populism de paradă?
În principiu, e clamată schimbarea, căci politica în act nu e cea corectă, iar cei ce-o fac ignoră ori repudiază binele comun, conservând privilegii pentru puţini, suprapuşi, autoexilaţi în nucleul unei Puteri autarhice. Discursul generic şi frecvent licitat e cel ce se adresează, nu minţii, ci cu precădere…burţii. Cum inegalitatea e un element de statistică, la vedere, invocarea mai binelui pentru toţi – dar în realitate pentru alţi mai puţini, lăsaţi afară de circumstanţe conjuncturale ori de niscaiva inapetenţe de parcurs – se transformă într-un strigăt la luptă cu efect mobilizator de masă.
Dacă se recurge, cum de fapt se şi întâmplă, la garnituri adjuvante din panoplia urii (de rasă, de etnie, de credinţă, de sex etc.), paşii spre victorie devin brusc ameţitori. Cine-a uitat de ţepile promise în centrul Bucureştilor? Cu puţin efort, le-ar putea identifica cauzalitatea şi finalitatea, ambele de sorginte parabolică, prin ogrăzile celor ce le promiteau cu o nonşalanţă pe alocuri isterică.
Mergând pe firele mai mult ori mai puţin ascunse sub verbozitatea demnă de un spectacol de cabaret a unor astfel de forme populiste, se constată că de fapt este vorba, în cazurile cele mai eclatante, nu neapărat de o „altfel” de politică, ci chiar de opusul acesteia. O antipolitică care, odată activată, dacă nu eşuează lamentabil şi la timp prin ineficienţă, lasă spaţiul liber pentru intruziunea unor forme ale totalitarismelor într-o largă „cromatică”, în care, ideologic, stânga şi dreapta, radicalizate extremist, converg într-un pumn ce-şi va face din teroare o temerară şi detestabilă armă.
În loc de concluzie, Historia dixit devine deopotrivă un memento şi un avertisment.
