24 April 2020
Câteva linii bizare însoţesc destinul literar al lui Tiberiu Iliescu, fostul mentor al uneia dintre publicaţiile de prestigiu ale deceniului al patrulea, acele rare, dar extrem de căutate „caete” Meridian (1934-1946), în paginile cărora avangarda poetică românească şi-a delegat spiritul de sinteză, cenzurându-şi excesele primare, din perspectiva unei clasicizări în plină mişcare. E de presupus că în cazul acestui „graţios atlet în baletul lui de joacă aparentă” (Ştefan Roll), intelectual de clasă, rafinat, cu o exactă reprezentare a spaţiului poetic modern, plenar şi direct angajat într-o luptă nu rareori precară împotriva ordinii tradiţionale a valorilor, un „aristocrat” al pudorii scrisului („Voussavezque la pudeur est la forme consciente de la lâchete…”), parcursul său biografic i-a fracturat edificiul operei, stăvilindu-i entuziasmul iniţial, pulverizându-i până la urmă, poate, orgoliul creator…
Cum cercetările literare nu au ignorat cu totul meritele lui T. Iliescu de iniţiatorşi conducător de publicaţie literară, cum, de asemenea, importanţa sa in întreţinerea unui climat literar (estetic, în primul rând) într-un mediu în care „cadavrul” sămănătorismului era, teoretic, îmbălsămat după normele unei culturoterapii aproximative, a căpătat orizont în studii de restituiri marginale, „textele” literare propriu-zise au fost prea facil deferite unei tăceri nedrepte, în mare măsură, cu complicitatea autorului însuşi.
Or, studiul de faţă are intenţia unei semnalări şi a unei sublinieri : dincolo de circumstanţele biografiei, de meritele sale enunţate anterior, Tiberiu Iliescu este un scriitor, autor adică al unor texte literare ce invocă intersectarea simetrică a poemului liber de orice restricţii determinative şi a eseisticii rafinate, marcată, în egală măsură, de elanul unei inventivităţi lucide şi temeritatea unei culminaţii a verbului creator. „Textele” sale se găsesc risipite, în cea mai mare parte, în paginile „Meridianului” şi au fost, de asemenea, adunate şi „aruncate” de autor, cu o regretabilă lipsă de interes, între coperţile a două culegeri : „Flori de frig” (Craiova. Meridian, 1938) şi „La cocoşul spânzurat” (Buc., EPL, 1968), ultima fiind, în fond, o selecţie sporită cu texte apărute după 1938 şi organizată pe secţiuni.
Prin urmare, opera lui Tiberiu Iliescu, atâta câtă este (dincolo de posibile surprize ale sertarelor) se află. în spiritul şi în integralitatea ei, în paginile acestei culegeri, cu un titlu ce divulgă un univers al clovneriilor autohtone sau. cum inspirat se exprima Şt. Roll la apariţia ei, un „titlu de han li¬terar…”.
Iată. redus la trei „respiraţii sintactice” (negaţia, afirmaţia denotativă şi nostalgia poetică), textul unui Denunţ, din Meridian. 1935: „Gândirea românească este animată de efervescenţa unor spiritualităţi minore…(… ). Intermediar, s-a impus întotdeauna spiritul critic ca o valoare sigură, însă contemplativă. Este încă o obsesie eseul lucid, rece, de o vervă sclipitoare, de o spiritualitate curată, de o erudiţie vastă, felurită a lui Paul Zarifopol. (…) Pretutindeni, numai latifundii virane de pustă necuprinsă”,
Stilul — poetic, prin excelenţă — a lui Tiberiu Iliescu trebuie însă cercetat în capacitatea autorului de a regiza un mic spectacol verbal ; el organizează, cum ar spune Eco, dezordinea în jurul unor „germeni formativi”, prin abateri suveran întreţinute de la „sistemul de aşteptări”. „Textul” (fie manifest artă poetică, fie mimând forma eseistică a luării de poziţie, utilizând o tehnică contrapunctică) debutează imprevizibil, minând orice aşteptare : „îmi plac oamenii înfrânţi”: continuă prin inserţia metaforicului – „Numai ei au aprins marginile pământului” – , alternează cu refuzul comportamental al realului calomnios (ideologia de dreapta, în acest caz) — „Totalitarismul a introdus in actualitate răcnetul fiarei. Este o psihologie colonială care scuză deficienţafacultăţilor” —, suspendând apoi textul irevocabil într-o ultimă nedeterminare : „Omul este singur cu apa. O apă de minereu, cu desene de album primar…”.
Metafora proliferează ; textul însuşi este marcat, esenţial, de o „irizare” metaforică, ce pare să traducă în act efortul de condensare şidistanţare prin luciditate. Dumnezeu pare să fie (in „Unde este Dumnezeu ?“, din Meridian /1946) „…regele de carton publicat prin abecedare”, dacă semnificantul n-ar trimite, deopotrivă, la semnificaţia reală a cuvântului. Apoi, „textele” îşi sporesc necontenit ambiguitatea, refuzând răspunsul, soluţia, păstrând spaţiul literar sub semnul emblematic al interogaţiei, al anchetei („Unde e preţul care să anunţe silaba iluminată a transcendenţeişi a mângâierii celeste ?” (Ibid.).
Suntem, cu alte cuvinte, pretutindeni, în acest univers de metafore şi gnomii caracterizante, in prezenţa unei stări de poeticitate, proiectată printr-o alchimie verbală, supusă însă corecturilor unei lucidităţi ce izvorăşte dintr-o conştiinţă critică însoţitoare ; cum afirmam, suntem în prezenţa unor texte poetice ce iscă poezia calculând-o, realizând-o din interior.
Stilul lui T. Iliescu ţine de ceea ce am numi o sintaxă a lucidităţii, căreia i s-ar putea subsuma: o „simetrie a frondei” (un indiciu al procesului de clasicizare a avangardei la nivel expresiv) şi o „confidenţă clandestină” (expresiile sunt ale autorului).
De aici, mimarea spiritului retoric : „Doamnelor şi Domnilor, eu sunt un vagabond stelar şi nu un grefier de litere…”, situarea ironiei sub semnul imprevizibil al singură¬tăţii : „Ea e scutierul singurătăţii adică factorul care determină adeziunea cea mai exactă cu divinitatea armoniei generale”. Celălalt versant al simetriei frondei ar fi sentimentalitatea: „ceea ce este mai principal e silaba inimii”.
„Textul” lui T. Iliescu este, de fapt, un „pretext”, un fel de privilegiu al jocului aparent, cultivând ironia devastatoare, mimând mai toate bravadele, invocând cuvântul pentru a formula, iar nu pentru a face, chiar şi atunci când îşi propune calea situărilor axiologice ; este, aşadar, un text de semnificanţişi nu de semnificaţii:
„Nici petală de crin, nici armă de cruciat”, cum expresiv se exprimă poetul în manifestul primar al publicaţiei sale. O „ezitare anticipată” la „inaugurarea gândului vertical” ; un fel de a se apăra din faţa avertismentului malarméean : „La poesie est un grandéchecpér¬petue…”.
În „Ramuri”, nr. 12, 1980.
