Pentru mulți cea mai mare bucurie de Paște este că familia se reunește în jurul mesei pline cu bunătăți, iar pentru alții momentul cel mai așteptat este slujba de înviere care în multe locuri ține până la ora 4 dimineața. Sunt mulți și cei care nu ”gustă” nebunia din magazine și nici nu agrează mesajele standard care încep cu ”Fie ca lumina sărbătorii..”. Paștele are însă o istorie lungă, cu obiceiuri păgâne, festivaluri vechi de primăvară, dispute religioase, tradiții diverse și multe elemente comerciale adăugate în ultimii 250 de ani.
Două milenii de schimbări – Sărbători de primăvară, carnaval, ritualuri de alungare a răului
La fel ca și Crăciunul, și Paștele are rădăcini în marile sărbători ale antichității, practic în festivalurile de primăvară din vechime. Elemente din timpuri străvechi au fost adăugate și au ajuns să fie incluse în sărbătoarea pe care o știm azi. Apoi, în ultimele secole s-au adăugat componentele moderne: iepurașul, cadourile și lucrurile care au dus la comercializarea excesivă a sărbătorii.
Atât Paștele, cât și Crăciunul sunt legate de momente cheie din an, sunt legate strict de un anoptimp (primăvara, respectiv iarna) și de un moment astronomic important (echinocțiul de primăvară, respectiv solstițiul de iarnă). În plus, ambele s-au schimbat mult în ultimii 150 de ani, au devenit sărbători ale familiei, au devenit sărbători comerciale uriașe și produsele legate de aceste sărbători apar în magazine cu trei luni înainte. Nu este de mirare că în Regatul Unit au apărut în acest an apeluri ca supermarketurile să nu aducă atât de repede ouă de ciocolată, fiindcă rata obezității a atins niveluri record în rândul copiilor și primele ouă au apărut în magazine încă din primele zile din ianuarie.
Paștele este diferită față de alte sărbători și prin faptul că data sa variază mult de la an la an. De exemplu, în 2010 a fost pe 4 aprilie, iar în 2013 pe 5 mai, astfel că în noaptea de înviere pot fi în anii reci și sub 0 grade, iar în cei foarte calzi, peste 10 grade. O dată la patru-cinci ani coincide data Paștelui Catolic cu a celui ortodox, dar calendarul a stârnit în multe cazuri controverse și s-au purtat discuții pentru unificarea datelor între catolici și ortodocși, dar nu s-a ajuns la un acord.
Data celebrării Paștelui are la bază două fenomene astronomice: echinocțiul de primăvară și mișcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului. În general cel catolic este cu o săptămână înaintea celui ortodox, dar sunt și cazuri în care cel catolic este cu peste o lună de zile mai repede.
Cuvântul Paște/Paști provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („a trecut”), probabil moștenit de evrei de la egipteni. Evreii numesc Pesah sărbătoarea libertății în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului sub conducerea lui Moise.
Pe aceeași etimologie a apărut Pâques (în franceză) sau Pascua (în italiană). În engleză Easter are o etimologie incertă, dar un scenariu larg acceptat este că ar proveni de la Eostre sau Eostrae, o zeiță anglo-saxonă a primăverii și a fertilității. Mențiunea a fost făcută de călugărul Venerabilul Bede în secolul VIII, dar este contestată de unii istorici.
Ce spune August Scriban în al său ”Dicționaru limbii românești” (1939) despre Paște: ”La evrei, mare sărbătoare în primăvară în amintirea trecerii pin Marea Roșie și a îngeruluĭ exterminator, care, în noaptea când au fugit din Egipt, i-a ucis pe toți copiiĭ născuți de curând aĭ Egiptenilor, dar care a cruțat casele evreilor, însemnate cu sânge de miel. La creștinĭ, o mare sărbătoare în primăvară în amintirea învierii luĭ Iisus Hristos, adică a trecerii sale de la moarte la viață. (Paștele se celebrează treĭ zile la ortodocși și două la catolici și protestanți, în prima Duminică după luna plină care urmează după echinocțiul de primăvară și cade totdeauna între 21 martie și 26 aprilie, adică într-un spațiu de 36 de zile. De Paște depind toate sărbătorile mobile”.
- _”Evreii numesc azimă turtele pe care le prepară de Paște, ca amintire a pâniĭ pe care zic eĭ c’aŭ mîncat-o strămoșiĭ lor cînd aŭ fost alungațĭ din Egipt. Această zi se cheamă sărbătoarea azimelor. Catoliciĭ cred că Hristos s’a servit tot de azimă la cina cea de taĭnă, și de aceĭa o obișnuĭesc la împărtășanie, pe cînd ortodocșiĭ se servesc de pîne dospită”. (Scriban, 1939).
Intrarea evreilor în Pesah este marcată printr-o cină ritualică, cina pascală numită Seder (in ebraică – „ordine”) cu un tipic deosebit, cu prilejul căreia comesenii citesc cartea Hagadá centrată pe dezbaterea semnificației ieșirii evreilor din robia egipteană, așa cum este ea relatată în Biblie. Această cină rituală a fost la vremea ei sărbătorită și de Isus, apostoli și de primii creștini.
Festivaluri de primăvară și ritualuri de alungare a răului și a iernii
În perioada precreștină venirea primăverii era sărbătorită cu fast, mâncare și băutură mai ales în nordul Europei unde natura revenea la viață, vremea se încălzea și zilele deveneau mai lungi decât nopțile.
Multe dintre tradițiile sărbătorii sunt mult mai vechi și pot fi atribuite așa-zișilor păgâni. Dacă vorbim de rădăcini păgâne ale Paștelui, putem enumera mitul reînvierii prezent la zeități sumeriene, egiptene sau romane, prezența mielului la ritualuri de sacrificii ale israeliților sau tradiția schimbului de ouă (oul fiind simbol al fertilității).
În multe locuri din Europa existau sărbători precreștine de primăvară, carnavale sau procesiuni menite să alunge spiritele rele și să ”sperie” definitiv iarna. În unele sate încă se mai țin carnavale în care oameni mascați în monștri merg la colindat primăvara și primesc dulciuri, carne sau vin, obicei care se crede că derivă din faptul că familiile se ajutau cu alimente în perioadele cu foarte multe lipsuri.
Ar fi greșit să spunem că tradițiile moderne ale Paștelui provin direct de la popoarele precreștine, dar la fel de eronat ar fi să credem că suntem în fața unui fenomen complet modern. În primele trei – patru secole de creștinism religia aflată în puternică ascensiune a preluat o parte dintre tradițiile așa-zişilor barbari.
Păgâni erau numiți cei care se închinau zeilor sau idolilor sau cei care erau de altă religie decât cea creștină. Păgâni le spuneau creștinii și celor care nu au nicio religie, care nu credeau în Dumnezeu sau care nu au primit botezul.
Tradițiile care li s-au părut potrivite au fost, treptat, adoptate și de creștinism. În plus, noua religie și-a făcut mai repede loc în rândul așa-numiților barbari cât timp o parte dintre vechile ritualuri au fost menținute, lucru ce poate fi văzut ca un semn de respect pentru cei care se converteau.
Cele mai vechi dovezi privind sărbătorirea Paștelui sunt din secolul II, dar se bănuiește că Învierea lui Isus a fost comemorată încă din primul secol al erei noastre.
În primele secole ale creștinismului s-au purtat multe discuții și au fost multe schimbări la liturghia pascală. O dovadă istorică a folosirii lumânării pascale, simbol al luminii care ”împrăștie” întunericul, datează din anul 384, iar până în secolul 10 lumânarea a ajuns să fie folosită pe scară largă la liturghiile pascale. (enciclopedia Brittannica).
Diversele tradiții bisericești diferă mult între ortodocși, catolici și protestanți, la cea din ultimă ramură a creștinismului lipsind opulența și complexitatea slujbelor.
Ca și în cazul Crăciunului, și Paștele a ajuns să cumuleze o serie de tradiții populare. De exemplu, mielul este menționat și în Sfânta Scriptură, dar era și animal de sacrificiu pentru israeliți, primii creștini punând sub altare carne de miel pe care o mâncau după ce era binecuvântată.
Din secolul al XII-lea, la finalul postului se țineau mese cu ouă, carne, brânză și dulciuri care erau binecuvântate înainte de a fi mâncate cu această ocazie specială.
Ouă, iepurași, dulciuri – originea lucrurilor fără de care Paștele ar fi de neconceput
Dovezi scrise despre ouă de Paște vopsite sau decorate există din secolul XIII, iar ideea de a le decora a venit de la faptul că biserica interzicea consumul ouălor în săptâmâna dinaintea sărbătorii, însă cum găinile făceau ouă și în acele zile, a fost nevoie ca ele să fie decorate pentru a fi identificate ca ouă din Săptămâna Mare. Ouăle sunt vopsite în roșu pentru a simboliza sângele Mântuitorului, dar în general oul este simbol al învierii, fiindcă iese viață din coaja sa, la fel cum Isus s-a ridicat din mormânt.
Acele ouă din Săptămâna Mare erau oferite copiilor, iar tradiția ouălor de ciocolată a apărut mai târziu, în secolul XIX în Franța și Elveția, dar erau tari și amare în primii ani, gustul lor devenind mult mai bun doar după ce au apărut tehnicile moderne de fabricare a ciocolatei. Un moment de trecere către ouăle cadou a fost în Anglia Victoriană (a doua parte a sec XIX) când copii primeau ouă din carton ”îmbrăcate” în satin și umplute cu mici cadouri.
La noi în majoritatea regiunilor ouăle de Paște sunt vopsite doar în roșu, dar, spre exemplu, în Ardeal, Bucovina sau Oltenia, mulți le vopsesc în variate culori, ca să nu mai vorbim de faimoasele ouă încondeiatecu ceară sau decorate cu mărgele.
Încă din Evul Mediu ouăle erau fierte în coji de ceapă roșie, decorate cu ceară de albine și unse apoi cu grăsime, pentru a deveni lucioase.
În SUA există o tradiție specială, așa-numitele ”Easter egg hunts”, jocuri unde copiii trebuie să caute ouă ascunse, fie unele adevărate, fie unele de plastic sau de ciocolată. Cele mai celebre ”vânători de ouă” sunt cele de pe peluza Casei Albe care au debutat în 1878 la inițiativa soției președintelui de atunci, Rutherford B. Hayes.
Iepurele a fost pentru prima oară asociat cu Paștele în regiunile protestante ale Europei, în secolul XVII, dar a devenit foarte răspândit în secolul XIX. În Germania secolului XVII a apărut tradiția ”iepurașului de Paște” care aducea ouă cadou copiilor. Iepurele a fost din cele mai vechi timpuri asociat cu festivalurile de primăvară fiind un simbol al fertilității datorită faptului că se înmulțește extrem de rapid. La noi, tradiția iepurașului care aduce cadouri de Paște s-a impus după Revoluție.
Interesant este că și alte animale sunt asociate cu Paștele și adusul ouălor – cadou: în Elveția este cucul, în Westfalia este vulpea.
Câteva superstiții ale poporului român legate de Paște (Gh. F Ciaușianu)
– De Paște și de alte zile mari se crede că ”ard” comorile și că ”joacă”. Comorile îngropate de oamenii în vechime de frica turcilor, scot flăcări din pământ semnalând-și locul.
– În Vâlcea femeile nu lasă să se stingă focul în vatră în noaptea de Paște. Ele stau în această noapte pe vatră, în pielea goală cu focul mare și coc turte, rugându-se ca vitele să fie sănătoase.
– În zilele de Paște în Vâlcea se crede că este bine să mănânci fie anafură, fie mugur de salcie sau floare de măr ”fiindcă arborii aceștia sunt sfinți, mai ales în aceste zile”
– La Paște românii pun o bucățică de fier sub prag care să le apere casa sau se ciocănesc în frunte cu o bucățică de fier, ca să le fie capul ”tare ca fierul”.
Evident că sunt superstiții din vechime care au puține în comun cu realitatea, dar în prezent printre tradițiile de Paște se numără cea conform căreia cei care vin acasă cu lumina sfântă de la biserică trebuie să facă o cruce de fum pe tocul ușii pentru ca gospodăria să fie păzită de rele. Există și tradiția ca de Paște să porți ceva nou, iar pentru copii, distracția este să se vadă al cui ou iese ”campion” la ciocnit. În multe familii este tabu să ciocnești oul altfel decât cu partea ascuțită, iar în unele regiuni oamenii se spală în dimineața de Paște pe față cu apa în care au stat peste noapte ouă vopsite
Când este vorba de tradiții pascale, mâncarea este la loc de cinste și, la fel cum la români pasca și drobul de miel sunt la loc de cinste, multe alte țări au bunătăți tradiționale de Paște. Francezii au tartă cu lămâie, spaniolii au o mulțime de gogoși glazurate, grecii au pâine cu mirodenii tradiționale, italienii au adevăratul panettone, iar rușii au plăcinte cu brânză.
Paștele acum câteva sute de ani
Cum era sărbătorit Paștele la curțile domnitorilor români se arată într-un articol excelent din Historia, articol din care am inserat un scurt fragment.
După împărtăşanie, boierii erau cinstiţi de domnitor cu un pahar de vin şi apoi cu câte o cafea, trataţia fiind urmată de ritualul „spălării picioarelor”. La 1762, aceasta nu era o ceremonie obligatorie – aşa cum arată Paul de Alep că se întâmpla în timpul domniei lui Matei Basarab – ci se îndeplinea la dorinţa voievodului, participând atât domnitorul cu boierii, cât şi Doamna cu jupânesele ei.
(…)
Marile noastre sărbători creştineşti se făceau la Curtea Domnească după felul celor împărăteşti de la Ţarigrad, şi cum Paştele era una din aceste sărbători, fastul era pe măsură. Domnitorii noştri au preluat toate obiceiurile, ceremoniile şi alaiurile împăraţilor bizantini.
În noaptea Învierii, domnitorul, îmbrăcat în căbăniţă, se ducea la biserica Curţii Domneşti, unde îl aşteptau mitropolitul ţării, arhiereii, egumenii tuturor mănăstirilor din Bucureşti şi toţi boierii. Căbăniţa era un veşmânt de mare preţ ce-l purta domnitorul doar la ceremoniile de maximă importanţă:la înscăunare, de Crăciun şi de Paşti.
După ce era citit în biserică Canonul Sâmbetei, Vodă împreună cu toţi cei de faţă se ducea la Divanul cel mare, unde se făcea cântarea sfintei Învieri. (Sursa: HotNews)
