Nu există alternativă la „coaliţia jamaicană” spune Thorstein Faas, un reputat profesor de ştiinţe sociale de la Universitatea din Berlin, după ce liberalii (FDP) au abandonat negocierile-maraton premergătoare formării guvernului, în noaptea de duminică spre luni, lăsând reprezentanţii CDU-CSU şi verzii pradă descumpănirii teribile. Potrivit unui sondaj Forsa-RTL, de luni, doar 43% din repondenţi au aprobat gestul lui Lindner Christian, liderul liberalilor. Şi toată Germania, prin refuzul deja reiterat al social-democraţilor de a mai resistematiza „marea alianţă”, este în expectativă. Unde s-a produs blocajul? Deloc paradoxal, deşi au fost multe asimetrii în dezbaterea foi de parcurs, chestiunea primirii de imigranţi a devenit principalul obstacol pentru cancelar, în stabilirea unei majorităţi parlamentare. După cum se ştie, în pofida costurilor în termeni politici, Angela Merkel nu regretă primirea cu braţele deschise a refugiaţilor. Într-o Europă în care sirenele populiste de la dreapta şi stânga se fac tot mai auzite, cancelarul german a oferit o lecţie de curaj. E drept, sinucigaşă. Moralmente, când în plină criză a imigranţilor, aceştia se înecau cu sutele pe săptămână în apele Mediteranei, gestul Angelei Merkel, 63 de ani, considerată până atunci „insensibilă şi lipsită de inimă”, de a primi peste un milion de refugiaţi a fost unul copleşitor în prima fază. A avut discuţii dure cu majoritatea liderilor europeni, dar precumpănitor cu cei din Ungaria şi Austria, neînduplecaţi, în timp ce Francois Hollande a acceptat primirea minimului strict de refugiaţi, şi acela în virtutea bunei colaborări cu cancelarul german, de fapt o femeie, care a văzut mereu altfel lucrurile. Când la 23 iunie a.c., la Bruxelles, într-o conferinţă comună de presă cu Angela Merkel, Emmanuel Macron spunea „noi trebuie să primim refugiaţi, este tradiţia şi onoarea noastră”, se credea că aşa vor sta lucrurile. Dar în afara unui discurs „ornat” şi Emmanuel Macron a probat un imobilism mai degrabă cinic. Recent, o echipă de jurnalişti de la CNN a făcut filmări în pieţe de sclavi din Libia, unde refugiaţii se comercializează de contrabandişti la preţuri modice. Cum s-a ajuns la actuala stare de lucruri în Libia nu se discută, chiar dacă Parisul a cerut o reuniune urgentă a Consiliului de securitate al ONU pe această chestiune, cum a anunţat şeful diplomaţiei franceze Jean-Yves Le Drian. Sigur, s-a spus că, în penuria de mână ieftină de lucru, pe fondul unei demografii îngrijorătoare, Angela Merkel stăruie în primirea de refugiaţi. Şi-a dat seama că este de fapt „singură”, la nivelul UE, în demersul său insolit. Restul era ipocrizie. Incertitudinea politică din prezent, care planează asupra Germaniei, este semnalul slăbirii cancelarului Angela Merkel, după trei mandate consecutive. Asta e o realitate. Cu 34,9%, la ultimele alegeri parlamentare – CDU-CSU – a obţinut cel mai slab rezultat după 1949. Şi motivul nu este altul decât problema imigraţiei. Potrivit unui sondaj Civey, pentru Die Welt, realizat săptămâna trecută, 61,4% din repondenţi estimează că nu poate rămâne în post, în cazul unui eşec al „coaliţiei jamaicane”. În dialogul său cu preşedintele Frank Wlater Steinmeier, fostul său ministru de Externe, acesta a cerut partidelor să revină la masa discuţiilor, formulând critici inclusiv la adresa social-democraţilor, din rândul cărora provine. În zadar. Mai mult, liderul grupului parlamentar SPD din Bundestag, Andreea Nahles, afirmă despre Angela Merkel: „Politica sa, stilul său, absenţa direcţiei, a condus-o în zid. Ea a eşuat”. Sceptică faţă de ideea unui guvern minoritar, Angela Merkel nu exclude revenirea la urne. Cum nici o precizare nu este prevăzută în Constituţie, nimeni nu ştie cât timp va dura până la organizarea lor. În presă, analizele sunt severe, prezicându-se chiar şi retragerea politică iminentă. Astfel, Der Spiegel titrează „Merkel în stare de disperare”. Numai că Angela Merkel vrea să rămână cancelar. Încurcată poveste, cu repercusiuni deloc faste în toată Uniunea Europeană, cam fără busolă.
