Că de când ne ştim toamna are momentele ei inefabile şi mireasma versurilor argheziene, ei bine totul părea, până deunăzi, contrazis de o realitate anapoda. Şi, în sfârşit, după o îndelungată aşteptare, poate exasperantă, a plouat mărunt, îndesat, dar consistent, pe toată întinderea nesfârşită a Doljului, alungând pentru o vreme îngrijorări şi anxietăţi teribile, care îşi căutau loc în sufletele şi pe feţele încinse de paloare ale celor care trăiesc de pe urma agriculturii. Şi, într-un fel, dincolo de melancolia zilelor autumnale, simţeam cu toţii că toamna asta – deloc grăbită în ploi – n-are stindardul ei ruginit. Fiindcă oricât ar seduce privirea, gutuile dolofane din pomi, aidoma unor felinare pâlpâitoare, ceva nu era în regulă, deşi pe alei copacii falnici, părăsiţi treptat de frunzele ce murmură către umerii noştri, suflă rece boarea. Dacă aş fi fost ministrul Petre Daea, atât de entuziasmat de împlinirile rotunde ale anului în curs, prezent, am văzut, la Festivalul viei şi vinului „Bachus” de la Focşani, atât merita rostit, fără nicio altă osteneală: „E un semn bun ploaia căzută peste tot în ţară”. Grăbiţi de grijile vieţii, n-avem timp să reflectăm la minunea acestei ploi de toamnă, venită îndestulător, când aşteptarea îşi pierduse răbdarea şi pământul suna a tingire, lovit cu tocul încălţărilor. Semănăturile de toamnă, acolo unde au fost încheiate, întârziau să răsară, şi mai vârstnicii agriculturii, cu înţelepciunea lor, scoteau din cotloanele memoriei alte cumpene de aceeaşi factură. Şi vina nu e doar a cerului, zgârcit în ploi, ci şi decontul dramatic al unui lung şir de nepermise iresponsabilităţi politice şi economice faţă de lumea rurală. Şi oricât de plastic, în exprimare, s-ar dori ministrul de resort, Petre Daea, deloc un scrobit al urbei şi al politicii, care nu strâmbă din nas tot vorbind despre ceea ce găseşte de cuviinţă şi lasă impresia că îi place, anul agricol rezonabil, pe care îl descrie exagerat, se datorează, este drept, şi unor măsuri inspirate ale guvernului, dar înainte de toate ploilor deloc calice, venite la timp, uneori când totul se putea nărui. De pe urma sistemelor de irigaţie, de care se tot vorbeşte, fără a se mai înţelege ceva, slabe speranţe. Toamna doljeană 2017, fie ea scuturată, de acum, de vânturi reci, dar şi calde adieri, cu un soare tot mai plăpând, dacă nu rănit, mai are fire de aramă. Ploaia căzută, cum spuneam, mai deunăzi, întremează multe speranţe, pentru grâul anului viitor. Şi nu numai.
