Plecarea din această lume şi trecerea la cele veşnice a unui slujitor de elită al serviciilor secrete româneşti, un „as”, cum îl numeşte istoricul Florian Bichir, membru al CNSAS, generalul Iulian Vlad, împarte media autohtonă şi, poate e firesc, în două câmpuri: pro şi contra. Niciun şef de servicii secrete, opinează Cornel Nistorescu, în editorialul său, n-a stârnit atâtea sentimente. Nu exclud ca lectura cărţii-testament „Iulian Vlad – Confesiuni pentru istorie” (Ed. Proema –Baia Mare), rezultatul unui interviu-maraton, întins pe durata a 40 de ore, realizat în 18 şedinţe, de bunul său camarad, gen. Aurel Rogojan, să mai producă viraje de atitudine în universul privirilor strecurate, sprâncenelor ridicate, grimaselor ironice, gesturilor plictisite şi aşa mai departe. Cei care l-au cunoscut, îndeaproape, pe generalul Iulian Vlad, doljean de obârşie, depun mărturie că n-a avut înclinaţie spre violenţă, măsuri pripite şi necumpănite. Şi aduc exemple. Nu exclud însă ca vorbele sale, argumentate faptic, să cadă în gol şi efortul de lămurire, printr-o creştină spovedanie, dacă vreţi, în pofida bunei credinţe, să rămână neluate în seamă. Şi asta fiindcă memorialistica este îndeobşte justificativă, emoţională, suspectă de subiectivitate. Ştim că secretul, informaţia inaccesibilă, produce mituri. Se pune o barieră între oameni, ne spune undeva istoricul Răzvan Mihai Ungureanu, el însuşi fost şef al unui important serviciu de informaţii autohton. Mistica secretului, a importanţei sale, domină pseudo-logica teoriilor conspiraţioniste, iar unul dintre manipulatorii de informaţii confidenţiale este chiar serviciul de informaţii al oricărei ţări. Una din cauzele dificilei fisurări a mitologiei consolidate, de care vorbeam, derivă din faptul că Direcţia Securităţii Statului (DSS), condusă de generalul Iulian Vlad, fiind considerată omniscientă, era prin urmare şi omnipotentă. Mai clar, „intelligence-ul” comunist era peste tot. Chiar aşa oare? Valoarea de adevăr a tezei omniprezenţei şi a implicării sociale era şi rămâne legată de chestiunea spinoasă a raportului dintre dreptul individual la spaţiul privat şi nevoia de asigurare a securităţii ţării. În Occident, mai nou, implicarea serviciilor în viaţa privată este o consecinţă a valurilor succesive de terorism din ultimii ani, amplificat fiind de marketing-ul făcut luptei împotriva terorismului. Să ne înţelegem: DSS era o instituţie cu rostul ei major, într-un stat totalitar. Amplitudinea măsurilor sale variau de la o perioadă la alta. În funcţie de contextul intern, dar şi cel extern. Interesele statului român trebuiau protejate. S-au făcut, desigur, greşeli, şi unele puteau fi evitate. Citez acum din istoricul Răzvan Mihai Ungureanu, în prefaţa făcută la lucrarea „De la SSI la SIE” (Florian Banu – Ed. Corint), care, la rândul său, preia din retorica unui reputat istoric al Universităţii din Toronto, Wesley K. Wark: „Suntem nevoiţi să trăim cu Orwell”. Sună interesant, pentru cei care au citit „O mie nouă sute optzeci şi patru”. Dezbaterile referitoare la dacă şi cât trebuie pierdut din libertăţile cetăţeneşti pentru a întări climatul de securitate au apărut însă în mediul cultural, în care rostul serviciilor secrete a fost pus sub lupă şi discutat de ani de zile. Nu s-a ajuns la un deplin consens. L-am cunoscut, cu ani în urmă, pe generalul Iulian Vlad. N-am să repet ceea ce au spus şi alţii despre distincţia sa. Oricum, n-avea fizionomia unui demon al Securităţii Statului. Era instruit. Atent în construcţia oricărui raţionament. Vorbea îngrijit, şi era depozitarul unei memorii de excepţie, dar mai ales al evenimentelor din Decembrie 1989. L-am întrebat, îmi amintesc, la un moment dat, de ce în satul în care s-a născut, Gogoşiţa, n-a stăruit în a se asfalta uliţa pe care au trăit părinţii săi. Mi-a răspuns simplu: „De frică”. Într-o altă discuţie, cred că cea de debut, ştiu că la ieşirea din birou, repetându-mi numele, mi-a spus doar atât: „Mi-a ajuns la urechi numele ăsta”. Şi n-a mai continuat. La plecarea în lumea celor drepţi, generalul Iulian Vlad ne lasă nişte mărturisiri despre Decembrie ’89, despre cum s-a dorit „lichidarea” Securităţii – împotriva căreia trebuia îndreptată mânia populară –, despre „emanaţi”, pe care îi descrie în amănunt, fără toxice speculaţii şi o estetică narativă. Ceea ce demonstrează indubitabil este următorul lucru: DSS n-a fost în Decembrie ’89 ceea ce regimul comunist dorea la ceas de agonie. Şi alte „forţe străine” în stand-by. Graţie unei lucidităţi salvatoare, în ceasuri astrale ale ţării, a evadat periculos de sub autoritatea factorului politic, a celui care conducea ţara. România nu a ajuns poligon de încercare a Europei răsăritene. Moartea generalului Iulian Vlad este un eveniment, care a polarizat atenţia, prilejuind întrebări şi abordări, în spaţiul public, despre fosta structură informativ-represivă, ca prilej de scandal şi acuze, vânătoare de senzaţional şi, eventual, plătirea unor poliţe. Asta facem de 27 de ani. Poate că evaluările şi analizele – consacrate unui domeniu atât de complex – să cunoască un salt calitativ, nu sună grozav, bazat în primul rând pe o bună cunoaştere a faptelor.
