Academicianul Ion Aurel Pop, profesor universitar, istoric, cu notabilă vizibilitate, rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, recenzează, inspirat, în „Cotidianul”, cu expertiza etalată, în „Istoria Transilvaniei” (Ed. Şcoala Ardeleană, 2016), cartea „Ion I. C. Brătianu – inginer constructor şi om de stat” (Ed. Vremea, 2017) scrisă de fostul ministru al Lucrărilor Publice, Nicolae Şt. Noica, lansată marţi la BNR. Autorul cărţii menţionate, erudit, dotat cu metodă, rigoare şi simţul istoriei, are meritul de a ne demonstra prin documente, că nu se poate face politică mare fără o meserie cât de mică, fără o specialitate, fără o profesie temeinică, slujită cu devotament. Documentat exhaustiv, ne reaminteşte savuroasa replică a „constructorului de ţară” Ion I. C. Brătianu, dată lui Nicolae Iorga la interpelarea ce reverberează în timp: „Ce poate să înveţe un istoric de la un inginer”. Răspunsul, de acum, antologic: „Măsura, domnule profesor”. Fiindcă „oamenii, ca şi ţara, oricât de spirituali, de vivace şi de culţi ar fi fost, aveau nevoie de măsură în toate, de muncă stăruitoare, de specializări temeinice şi de legi bune”. Autorul circumscrie lucrarea sa momentului istoric de referinţă de anul viitor – centenarul Marii Unirii – şi relatează că, înainte de moarte, Ion Brătianu îşi responsabilizează fiul cel mare astfel: „Mă voi răsuci în mormânt dacă voi, fiii mei, nu întregiţi ţara”. Deşi pot exista unele rezerve, pentru faptul că Ion I. C. Brătianu a fost şi ministru de Interne, din 12 martie 1907, autorul opinează astfel: „Coloana de marmură numită Ion I. C. Brătianu merită o reconsiderare şi o reaşezare în lumină”. De netăgăduit, Ion I. C. Brătianu – sau Ionel Brătianu, cum i se mai spunea – este unul dintre „constructorii României Mari”. Ceea ce trebuia spus se demonstrează. Dar, fiindcă istoria noastră este din nefericire atât de învolburată, cu atât de multe meandre, momente teribile de eroism, de cumpănă, de şansă, cum ne încredinţa Petre P. Carp, fiindcă destinul a decis în favoarea românilor la finele primului război mondial, dar şi de neşansă, nu putem oculta un adevăr, de altfel dezvoltat de Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu în „Zid de pace, turnuri de frăţie” (Ed. Compania, 2011). Şi referirile acestora vizează „momentul Petru Groza” şi rolul acestuia în realipirea Transilvaniei. În 1945, ţara era sub ocupaţia trupelor sovietice. Şi când spuneai Uniunea Sovietică, spuneai… Stalin. Mai clar, recuperarea Transilvaniei ţinea de acesta. Petru Groza ştia că Iuliu Maniu se iluziona cu venirea americanilor. Evită el însuşi să accepte funcţia de prim-ministru, dacă Stalin personal nu îi confirmă că Transilvania va reveni României. Pamfil Ripoşanu, fost secretar general al prim-ministrului, va povesti mult mai târziu despre contactele între Iuliu Maniu şi Petru Groza. Şi dacă liderul ţărănist va refuza „să vină” cu acesta, adică să intre într-un „guvern Groza” cu un ministru sau doi – doleanţă repetată de puterile occidentale în Comisia de armistiţiu – răspunsul său, reţinut, a fost „Nu pot să fac ca tine. Nu vreau ca urmaşii mei şi generaţiile viitoare să mă blesteme pentru că m-am alăturat comuniştilor”. La care Petru Groza i-ar fi replicat: „Dacă prin gestul meu Transilvania revine României, nu-mi pasă dacă neam de neamul meu şi toţi cei care vin după mine mă vor blestema sau nu”. Documentele de arhivă consemnează contactele, nu puţine, între Iuliu Maniu şi Petru Groza în acele zile. La 6 martie 1945 s-a format guvernul Groza, Regele a semnat, faptul era împlinit. Una dintre primele consecinţe: restabilirea administraţiei româneşti în Ardealul de Nord. România reintra în vechile hotare vestice. Şi pentru a evita orice confuzie să-l cităm pe Andre Glucksmann, care după lectura lui Soljeniţîn a avut o revelaţie: „Marxismul te face surd” (Le Nouvele Observateur, 4 martie 1974).
