Când, în toamna anului 1966, am păşit, în ambientul abia înfiripat al noii Alma Mater craiovene, cu un entuziasm întru nimic cenzurat, un singur nume ni se oferea, mie şi celor şaizeci şi cinci de câştigători ai unui examen de admitere riguros şi extrem de exigent (Oú son les niéges d’antan?), drept garanţie a unui parcurs universitar promiţător în raport cu celelalte centre din ţară verificate prin tradiţie şi renume: criticul şi istoricul literar Al. Piru.
S-au scurs, iată, patruzeci şi nouă de ani din acea toamnă: o epocă, s-ar spune, echivalând cu exact cota regimului însuşi în care generaţia mea se născuse şi cu ale cărui provocări urma să se confrunte. Facultate abia născută, ca şi Universitatea căreia, în ciuda ierarhiei impuse de regimul politic ce-o transforma într-o cenuşăreasă în raport cu surorile sale „tehnice”, tocmai îşi structura colectivul profesoral printr-o mobilizare de tineri supuşi, ei înşişi, unui botez selectiv.
Printre aceştia, figura lui Eugen Negrici, pe atunci asistent coordonând seminarii de lingvistică: un bărbat „mare la stat”, cu vorbele cronicarului, captând, cu sau fără voie, interesul colegelor mele ieşite, ele însele, aproape complet dezinhibate în aerul ceva mai răcoros al unei lumi (autohtone) în fază de dezgheţ, şi, mai ales, un tânăr literat posesor al unui set de criterii evaluatoare care, în praxisul comunicaţional, eclata, impunător, ba adesea şi „punitiv” în raport cu inadvertenţele infantile ale învăţăceilor nedeprinşi cu drumul marcat de dificultăţile facerii de sine.
Oricât de paradoxal ar părea, Eugen Negrici n-avea aproape nimic din figura morganatică a universitarului de lungă tradiţie, occidentală şi mai ales românească, pe linia, spre a ne opri la spaţiul autohton, începută de Maiorescu trecând prin Iorga şi Nae Ionescu şi sfârşind cu Călinescu.
Nu voi continua acum şi aici acest exerciţiu – altfel necesar, iar, în dreptul propriului meu destin literar cât va să fie, şi obligatoriu – de evaluare a dimensiunii spirituale producătoare de sens a lui Eugen Negrici şi a operei sale.
Cu tot aerul de nostalgie care-l brăzdează involuntar, momentul mi se impune, în consens cu iniţiativa Facultăţii de Litere craiovene de a-i conferi pe merit titlul de Doctor Honoris Causa, mai curând ca o lecţie – un memento şi un reper în contextul precarităţii în care se află învăţământul românesc în toate componentele sale, dar cu deosebire în cea universitară.
Un memento şi, totodată, un avertisment pentru cei care, tineri dar şi maturi, nu obosesc anulând şcoala românească de mai an reducând-o cât se poate de greşit la funcţia „propagandistică”, reală, fireşte, dar insignifiantă în structura esenţială a actului de instrucţie.
Fiindcă dacă instrucţia – şcoala în dimensiunea ei generică – se află azi într-o degringoladă aproape fără precedent (subiect al unor reforme reduse la nivelul unor simple sloganuri!) culpa nu e doar una de natură financiară; şi nici măcar numai de natură politică. Ea ţine de blestemul dezinvolturii cu care, furaţi de utopicul mit al schimbării, cădem în păcatul renegării şi a ceea ce a funcţionat, nu fără dificultăţi şi cu osârdia unor generaţii care-au refuzat trocul valorilor, adăugând, astfel, astăzi, încă o verigă în şirul discontinuităţii artificiale şi total neproductive.
Flancat de o vocaţie teoretică institutoare de idei, nu numai novatoare ci şi nelipsită de o bună doză provocatoare, constant în căutarea unui unghi al privirii deopotrivă infra- şi extra-textual, capabil să articuleze o abordare metodică, Eugen Negrici îmi pare departe de a-şi fi istovit zestrea de oferte creative: dimpotrivă, aşa cum ne-a obişnuit, e mai curând plauzibilă irumperea sa pe o piaţă – care geme de oferte ce sfârşesc prin a se dovedi simulacre perfect compatibile cu talciocul vieţii noastre culturale – cu alte surprinzătoare întreprinderi intelectuale capabile să ţină sub lama impenitentă a unei supravegheri lucide sisificul nostru efort de ieşire dintr-un tunel încă încenuşat de scoriile unui paseism avântat.
