Există o nemulţumire aproape generalizată faţă de politică. Şi, aşa cum e şi firesc, faţă de partide şi de politicieni în general. Nu doar la noi, ci aproape peste tot în lume. Ceea ce se întâmplă în SUA, după cele o sută de zile ale lui Trump, e proba cea mai concludentă. Un navigator în derivă, pe o super-navă pe care nimic nu-l recomanda. Despre Coreea de Nord, nici nu mai nevoie de adăugat ceva. Ca să-şi depăşească limitele, o dictatură are nevoie de un dement. Şi de o întreagă armată de supuşi, îngenuncheaţi de frică. Nici în Venezuela lui Manduro, muncitorul ajuns, printr-un concurs de împrejurări – care ne aminteşte de jocurile veroase prin care un Emil Bobu ori un Postelnicu sau Dincă supranumit „Teleagă” erau selectaţi în funcţii-cheie în fostul regim ceauşisit – şeful suprem al unei ţări ajunse orfane după un alt exaltat cu furibunde pretenţii „mesianice”, lucrurile nu se prezintă deloc mai bine.
Şi, totuşi, persistă întrebarea, cu toată încărcătura ei retorică, dacă fără partide şi, deci, fără politicieni, democraţia ar fi posibilă. Există, se ştie, variante de gândire care, fără a merge până la capătul unei astfel de perspective, înclină să creadă că da. Se vorbeşte de o democraţie participativă, pe un model antic elen, ori chiar de o revenire, în istorie, la ceea ce, în unele cetăţi, se înţelegea prin democraţie directă. Soluţii greu acceptabile, imposibile îndeosebi în lumea globalizată de azi.
Însă nu despre astfel de dezbateri doresc să amintesc în acest context. Ci de un fapt petrecut duminică, în Italia, când, la ceea ce acolo se desemnează prin cuvântul de alegeri primare, la nivelul unei formaţiuni politice, fostul premier şi şef al Partidului Democrat, Matteo Renzi, a reuşit, în pofida unei mari majorităţi de opinii nefavorabile (ale unora din interior şi din afară, dar şi al presei), să recâştige la scor, după demisia din ianuarie trecut, urmare a pierderii unui referendum cu implicaţii constituţionale.
Victoria lui Matteo Renzi, la peste 70 la sută, e cu atât mai semnificativă cu cât a urmat unor luni de veritabil „măcel” le care a fost supus, din afara propriului partid, dar mai ales din interiorul acestuia. I s-a reproşat aroganţa, personalizarea formaţiunii, fermitatea unor soluţii reformiste, toate pe fondul unei majore degringolade instalate de ani buni în cadrul social-democraţiei italiene.
Contracandidaţii săi s-au situat cu mult sub aşteptări: Andrea Orlando n-a depăşit 20 la sută, iar Michele Emiliano s-a situat puţin peste 10 la sută. Primul a fost – şi a rămas şi după demisia lui Renzi – ministrul justiţiei, iar cel de-al doilea a candidat de pe poziţia de prefect al provinciei Puglia, unde activa de multe decenii, fiind mai întâi şi primar la Bari.
Mai importantă a fost, pentru adversarii din afară şi dinăuntru, afluenţa la acest vot pe care majoritatea îl anticipa sub un milion de votanţi. Rezultatul a fost însă unul dublu, prilej pentru învingător de a reitera distanţa dintre unii politicieni şi populaţie: el a subliniat, de altfel, imediat după aflarea rezultatelor, într-un discurs de o mare densitate de idei şi de proiecte, dar ponderat, faptul că a sosit momentul unui alt drum, al unei veritabile răscruci pentru democraţia italiană. Cu puţine, dar fine ironii, nu şi-a atacat nici contracandidaţii, nici măcar adversarii tradiţionali şi înverşunaţi care pariaseră pe o înfrângere zdrobitoare.
Presa de ieri, din Italia, dar şi de peste hotare, aprecia tocmai această capacitate a tânărului politician de nu se da bătut, de a nu dezerta de la ideile pe care le-a reluat, îndeosebi aceea de a reuni, printr-un pact de solidaritate, întregul spectru al stângii ce cunoscuse, în ultimele cinci luni, nu doar sciziuni izolate, ci chiar riscurile unei prăbuşiri istorice.
Şi nu putem să nu ne gândim la alţi politicieni de la noi, unii din aceeaşi generaţie cu Renzi, ba declaraţi nu demult chiar prieteni ai acestuia, care n-au ştiut şi n-au putut proba aceeaşi forţă de revenire, în trombă, ba, dimpotrivă, asemenea lui Victor Ponta, au continuat, după eşecuri, să se comporte dincolo de limitele unui bun simţ care, şi în politică, ar trebui să primeze.
Deocamdată, se aşteaptă congresul partidului care, desigur, îl va reînscăuna pe Renzi. Nu se ştie cu precizie dacă va reveni şi la Palatul Chigi, la frâiele guvernului, ci mai curând îl va lăsa pe succesorul său, Paolo Gentiloni, până la viitoarele alegeri. De altminteri, pe acesta din urmă, cu care a vorbit la telefon, l-a şi felicitat pentru continuarea programului său de reforme, semn că el va rămâne doar în umbră, având, printre altele, sarcina de a găsi cea mai bună formă pentru legea electorală în baza căreia, anul viitor, italienii vor fi chemaţi la vot.
