Nu doar la noi, ci şi în Italia, la aceeaşi dată, 5 iunie, au loc alegeri administrative. Cu noile prevederi ce restricţionează, aici, tradiţionala recuzită a campaniilor electorale, competiţia pare mai curând lipsită de spectacolul de altădată. Fără zarva năucitoare cu care ne cam obişnuisem, nu se mai resimt, cel puţin în spaţiul public, mizele altminteri nu mai puţin importante, pe care le etalau bannerele sfidându-ne de peste tot. Totul s-a mutat, cel mult, pe reţelele de socializare, acolo unde opiniile, când nu cad în zona ridicolului, decad, fantomatic, prin subsolurile primitive ale unui populism grosier.
În Italia însă, bătălia e mai aprinsă ca niciodată, cauzele fiind, într-o ordine aleatorie, schismele intervenite în interiorul formaţiunilor cu şanse la victorie. Pe de o parte, democraţii actualului premier minaţi de grupul contestator alcătuit în jurul unor foşti lideri remaniaţi din stânga radicală, ex-comunistă, iar „libertarii” berlusconiani, retritaţi sub sloganul fotbalistic „Forţa Italia”, suportând consecinţele unei scăderi în sondaje în favoarea tot mai scandaloasei Ligi a Nordului.
Şi dacă de populism e vorba, toate trei tabere, aşa-zicând „tradiţionale”, resimt în spate presiunea, ce-i drept ceva mai slăbită faţă de ultimul scrutin parlamentar care le-au consemnat poziţia secundă la nivel naţional, a „pentastelarilor” comicului Beppe Grillo.
În Italia însă, alegerile locale sunt mai animate şi mai controversate decât oriunde. Şi nu doar din cauza numeroaselor formaţiuni şi coaliţii încropite ad-hoc, ci şi a unor situaţii de-a dreptul atipice, demne de nişte scheciuri satirice.
Una dintre acestea se înregistrează într-o localitate submontană, din provincia torineză. Localitatea, Massello, situată într-o vale subalpină, e risipită în vreo 16 mahalale şi, din cei 500 de locuitori câţi avea cu un veac în urmă, astăzi abia mai numără vreo sută, din care doar 61 au drept de vot. Neîndoielnic, astfel de localităţi vor mai fi existând şi prin alte părţi, de la noi şi din alte ţări europene. Greu de crezut însă că ar exista şi întâmplări electorale de felul celei în curs de desfăşurare în respectiva localitate.
Fiindcă, aşa cum relata un reporter de la cotidianul torinez „La Stampa”, aici 61 de alegători sunt chemaţi la urne, în 5 iunie, să-şi dea votul pentru nu mai puţin de 32 de… candidaţi. Cu alte cuvinte, doi alegători la un candidat.
Şi lucrurile nu se opresc aici. Ele depăşesc zona absurdului (ionescian ori beckettian), de vreme ce competiţia angajează, în câteva cazuri, chiar nucleul aceleiaşi familii. Aşa cum e cazul celei considerate „simbol” al acestei dorinţe nestrămutate de participare colectivă la scrutin, în care soţia, Anita Riceli, şefa majorităţii actuale susţinătoare a candidaturii primarului în exerciţiu, şi soţul ei, Ugo Tron, care candidează, pentru consiliu, împreună cu opoziţia reprezentată de Willy Micol, adversarul preferatului nevestei sale.
Cei doi locuiesc la doar câţiva metri de primărie şi, interpelată în poartă, doamna Anita se simte şicanată şi ofticoasă răspunde sentenţios: „Nu discut de alegeri. La revedere!”. Comentariul reporterului nu se lasă aşteptat: Prin părţile astea politica nu se discută, se face!
Un slogan cu care ne-am mai întâlnit, inclusiv pe plaiurile mioritice, îndeosebi în varianta „Lucrului binefăcut!” dar de care, din ce ştie ce dedesubturi „strategice”, nu se mai suflă o vorbă..
Perspectiva cea mai interesantă la Massello însă e departe de a epuiza întreaga gamă a dramoletei cu iz de comedie bufă. Fiindcă se presupune, în baza unei prezumtive anticipări, că, respectându-se cota de absenteism de la ultimele scrutine, nu e deloc exclus să se ajungă la o paritate absolută între votanţi şi alegători.
Să mai spună cineva că, aparte limitele intrinseci pe care i le rezervă unii politologi, democraţia nu are şi părţile ei de divertisment. Câteodată, ca în cazul localităţii italiene, concurând chiar cu „epica” spumoasă a folclorului nostru tradiţional, disputată între Păcală şi Tândală.
