Se tot discută în ultima vreme, îndeosebi după încoronarea la Cotroceni a unui preşedinte, Klaus Iohannis, beneficiar cumva norocos al unei conjuncturi constând în radicalizarea dezamăgirilor societăţii în ansamblul ei faţă de clasa politică, despre reformarea partidelor. Discuţie utilă, chiar imperativă, date fiind acumulările, prin decenii, a unui lung şir de nemulţumiri generatoare, la rândul lor, de frustrări acutizate până ce au condus la proteste în stradă finalizate, în două rânduri, cu răsturnări de guverne şi schimbări a Puterii la vârf.
Experienţa pe care istoria, mai veche ori mai nouă, ne-o oferă cu o generozitate rămasă, din păcate, mai totdeauna fără rezultatele dorite ne sugerează că, în cele mai frecvente situaţii, clamata reformă nu este posibilă. Motivaţia cea mai la îndemână constă chiar în substanţa însăşi a Puterii; mai precis, în capacitatea ei de autoconservare, activându-şi anticorpii la cererile de schimbare.
Ce alt diagnostic ne serveşte, astăzi, într-un an electoral ce se anunţă mai atipic şi, probabil, mai belicos decât oricând, clasa noastră politică? Şi, repet, nu pe parcele, aşa cum sistemul mediatic o percepe şi-o distribuie, la rândul său, potrivit unor alinieri interesate, ci în ansamblul ei.
Luate pe rând, partidele etalează aceleaşi metehne, aceleaşi probleme spinoase, cu probleme de moralitate, pe care fetişizarea prin redecorări de imagine trimite mai mult la populara frecţie la piciorul bolnav. Şi asta în condiţiile în care, necronicizată, maladia e instalată undeva mai sus, pe acolo unde creierul, racordat la oxigenări artificiale, pare să fi pierdut ocazia de revenire la pulsul realităţii.
Paradoxal ori nu, ne aflăm în insolita şi ingrata situaţie în care nicio formaţiune politică nu se află – ori nu se mai recunoaşte ca atare – la Putere. Ori, încă şi mai straniu, cu câteva insignifiante excepţii, se revendică, însă doar conjunctural, şi la Putere şi în Opoziţie. Neîndoielnic, motivul prim îl constituie guvernul de „tehnocraţi”: Sau, cu cuvintele emfatice ale Prezidentului în funcţie, „guvernul meu”, de care, ce-i drept, încearcă, destul de inabil, să se detaşeze, în aşteptarea unui deznodământ la fel de „norocos” (îi cântă la ureche sfătuitorii săi de taină) cu care i-l va pregăti încă o dată zeiţa Fortuna.
Dar să trecem peste această realitate ale cărei iţe, necurate şi, nu mă îndoiesc, cam sordide în ţesăturile lor de prin Palate, şi să ne oprim o clipă la o cazuistică anume: rezistenţa, habotnică şi, uneori, deşănţată, la schimbare a liderilor de pe scena, de ieri şi de azi, a politicii de la noi.
Ce-i mână pe ei în luptă?. Cu vorbele Poetului, întrebarea emană o esenţă ce se pierde în noianul de răspunsuri circumstanţiate potrivit cu identitatea celor ce le oferă.
Dacă de îmbogăţire ar fi vorba, explicaţia îmi pare falsă: majoritatea dintre ei sunt posesori de averi, încropite peste noapte, faţă de care condiţia moşierilor de altădată pare o simplă butadă; nici argumentul, atât de des invocat chiar în aceste zile, al neabandonării „Corăbiei” (alias, partidul care, fireşte, nu se mai regăseşte în…toate!) nu rezistă la o logică cât de cât credibilă. În fond, simpla invocare a unui astfel de argument devine un veritabil blam pentru partidul respectiv, redus adică la o persoană ori la două-trei. Şi faptul că, în chiar premisele sale, orice reformă presupune, ca să spun aşa, „tăierea de capete!, e un adevăr axiomatic. Şi, pe deasupra, verificat în timp.
Atunci, ce altă explicaţie stă la baza acestei devălmăşii instaurate în ograda formaţiunilor noastre politice? Cu alte cuvinte, ce îi împiedică pe unii – îndeosebi pe cei cu probleme în justiţie, indiferent de natura culpabilă ori nu a acestora – să se dea la o parte, lăsând locul altora, capabili, fie şi la nivelul licitatei imagini, dacă nu să împlinească cuvenita reformă, măcar să desţelenească calea unei schimbări atât de necesare.
Răspunsul e, în opinia mea, unul singur şi cu câteva variante subsidiare: mutaţia antropologică pe care o generează drogul Puterii. Căreia ar trebui să i se adauge un sindrom, cel al găştii pe care mulţi s-au grăbit să-l determine, de dragul unei metafore gratuite, sub genericul de baronizare.
Cunosc „politicieni” (ghilimelele nu sunt întâmplătoare) din zonă al căror semidoctism genetic ar fi suficient să-i trimită acasă. Şi totuşi, unii rămân pe metereze de decenii, imuni la schimbare, victime ale unei false ori iluzorii convingeri că ei sunt cei chemaţi. Şi cei care nu trebuie să plece decât, caz liminar, odată cu scufundarea „corăbiei”.
Iată de ce cred imposibilă, pentru moment, o reformă, autentică, de substanţă şi de profil, a clasei noastre politice.
