În premieră, Comisia Europeană a decis miercuri, 13 ianuarie a.c., la Bruxelles, activarea unui mecanism de ocrotire, mai exact “salvgardare a statului de drept”, cu referire directă la noul guvern polonez, condus de premierul Beata Szidolo, acuzat de posibilă derivă democratică. Acest mecanism de sancţionare, prevăzut de tratatul UE, permite în principiu Consiliului să indice statele considerate “vinovate” de grave şi persistente violări ale valorilor Uniunii Europene. Statele în cauză pot fi private de dreptul de vot, normă introdusă în tratatul european după criza din 2000, suscitată de conservatorul austriac Wolfgang Schussel, prin asocierea cu un partid de extremă dreaptă condus de Jorg Haider (FPO) pentru a deveni cancelar. Sancţiunile diplomatice temporare au condus la dezbateri aprinse între cancelariile europene. Comisia Europeană poate sesiza Curtea de Justiţie europeană, iar în calitate de gardian al tratatelor poate lansa şi alte proceduri conform dreptului comunitar. Legile recente promulgate, ca iniţiative ale guvernului de la Varşovia, privind media publică şi Tribunalul Constituţional, au făcut să se vorbească de “lovitură de stat”, “derivă autoritară”, “derivă fascistă”, “evoluţie a la hongroise”, din partea partidului Lege şi Justiţie (PiS). Din punct de vedere ideologic, PiS, condus de Jaroslaw Kaczynski, câştigător al alegerilor legislative, apare ca o nouă dreaptă poloneză, un amestec de conservatorism bine vopsit şi neo-conservatorism afirmat, cu inflexiuni clericale şi anti-liberale, în sens nord-american. Cert este că partidul lui Jaroslaw Kaczynski are o agendă concretă, articulată, coerentă, ajutat fiind şi de victoria în alegerile prezidenţiale, din luna mai a anului trecut, a lui Andrzej Duda, oferta sa. Deriva anti-democratică, la care asistă Bruxelles-ul, surprinde prin amploare şi rapiditate, semnalându-se similitudini cu democraţii autoritare semi-competitive, instaurate de Vladimir Putin, Victor Orban sau Recep Tayyip Erdogan în ţările lor. Interesant este însă altceva: ocultarea unei realităţi frapante. În Parlamentul European, europarlamentarii polonezi de la PiS sunt legaţi organic cu conservatorii britanici, aparţinând partidului condus de David Cameron, în grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni. Fondat în 2009, grupul “ECR” este o creaţie britanică. Construcţia unui grup în Parlamentul European presupune a avea aliaţi din alte ţări, aşa că delegaţia britanică, cu cehii de la ODS-ul lui Vaclav Klaus, şi la început doar 6 deputaţi PiS, au putut porni la drum. Cert este că actualmente PiS este cel mai bun partener al conservatorilor britanici şi nicidecum un aliat de circumstanţă. Când în 2014 s-a spus despre Victor Orban că face o democraţie non-liberală, PPE nu a dorit să-l sancţioneze pentru moment, pentru a nu pierde aportul eurodeputaţilor maghiari, 11 la număr. Şi mai avem şi alte exemple la îndemână. Nu discutăm aici “jocurile” din Parlamentul European, ci ipocrizia europeană: în Regatul Unit numeroase sunt criticile la adresa legilor privind media şi Tribunalul Constituţional de la Varşovia, dar nimeni nu întreabă de ce partidul conservator, condus de David Cameron menţine sau nu parteneriatul său cu PiS. Semnalul de alarmă al Uniunii Europene, de care vorbeşte Frans Timmermans, prim vice-preşedinte al Comisiei Europene, prin instituirea “procedurii totalmente inedite de salvgardare a statului de drept“, nu probează altceva decât o atitudine decuplată de la orice pasivitate. Retragerea dreptului de vot de la summit-uri şi reuniuni ministeriale, “opţiunea nucleară” cum o descriu oficialii europeni, este o măsură riscantă. Pentru că Polonia este ţara care a făcut practic toate gesturile absurde, inimaginabile în istorie, iar greutatea istorică aparte a Poloniei, permite o autonomie de joc infinit mai mare decât cea care a stat la îndemâna liderilor politici români (ex USL) în vara lui 2012.
