2015 a fost pentru Opera Română Craiova anul cu două importante premiere („Elixirul dragostei” de Gaetano Donezetti – 28 februarie şi „Sânge vienez” de Johann Strauss-fiul – 4 şi 6 iunie) şi în care mai mulţi artişti de talie internaţională au făcut parte din distribuţiile unor spectacole extraordinare. Multe s-au concentrat în programul celei de-a XIV-a ediţii a Festivalului Internaţional „Elena Teodorini”, iar între invitaţii de marcă ai evenimentului s-a aflat şi Sorin Coliban – un nume ce rezonează cu marile scene ale operei. Din septembrie 2004 şi pâna în prezent evoluează la Viena, în ansamblul de solişti de la Staatsoper şi Volksoper, continuând în acelaşi timp să fie invitat şi în alte teatre şi festivaluri.
Bas-baritonul Sorin Coliban s-a aflat pentru prima dată la Craiova, unde, pe 8 noiembrie, a fost Don Giovanni în montarea regizorului Plamen Kartaloff, cu scenografia de Răsvan Drăgănescu şi costume de Cătălin Botezatu, prezentată sub conducerea muzicală a maestrului Myron Michailidis. Un rol decisiv pentru partitura extraordinarei sale cariere, cu care şi-a făcut debutul internaţional – în martie 1996, la Atena, într-un spectacol în regia celebrului bas italian Ruggero Raimondi. Imediat a fost invitat la Londra, la Royal Opera House – Covent Garden, unde a debutat în mai 1996. Între timp, cariera sa a continuat la Paris, în cadrul Operelor Bastille, Garnier şi Chatelet abordând o largă paletă a repertoriului de operă, de la clasic, belcanto, verism şi până la operele secolului XX.
În vara anului 2013 a debutat la celebrul Festival Wagner de la Bayreuth în rolul Fafner din noua producţie a ciclului „Inelul Nibelungilor”, pusă în scenă cu ocazia bicentenarului Richard Wagner de regizorul Frank Castorf şi sub conducerea muzicală a lui Kirill Petrenko. Însuşi cancelarul Germaniei, Angela Merkel, l-a felicitat personal pentru prestaţia sa! Sorin Coliban colaborează cu dirijori şi regizori de renume şi cântă adesea alături de solişti celebri, precum Placido Domingo, Angela Gheorghiu, Roberto Alagna, Anna Netrebko, Leontina Văduva, Alfredo Mariotti, Bryn Terfel, Ruggero Raimondi, Enzo Dara, Robert Lloyd ş.a.
– Bine aţi venit la Craiova! Cât de selectiv sunteţi cu oraşele în care cântaţi, cu scenele pe care urcaţi?
– Acasă aş vrea să cânt mai tot timpul când mi se oferă ocazia. Pentru mine nu e deloc important dacă este Bucureşti sau Craiova. Important e că îmi face plăcere să cânt pentru publicul din România, pentru că aici am crescut, aici am învăţat… La Craiova am fost primit foarte bine acum câţiva ani, când am venit doar într-o vizită la Operă. Apoi, în decursul timpului, am primit mai multe propuneri şi am zis: de ce nu? E un teatru cu tradiţie, un oraş cu o cerere mare de cultură. În plus, mi s-a oferit un rol care îmi face o foarte mare plăcere …
– Cum regăsiţi Craiova? Vă leagă ceva de acest oraş?
– Am fost căsătorit până în 2001, am doi copii, iar ei locuiesc aici. De data aceasta n-am apucat să văd oraşul, pentru că timpul a fost foarte scurt, au fost repetiţii… Dar data trecută când am venit am văzut destul de mult. Este un oraş foarte frumos, în care s-au păstrat foarte multe edificii. Şi e un noroc! Sunt oraşe în care totul a fost distrus. Sunt foarte multe personalităţi care vin de-aici, care au trăit aici sau au plecat apoi în alte colţuri ale ţării şi ale lumii.
– Din nou, Don Giovanni! De această dată la Opera Română Craiova… Este rolul cu care v-aţi început cariera, în 1996, la Atena. Au trecut aproape 20 de ani de atunci. Cum s-a nuanţat Don Giovanni în tot acest timp?
– Este, într-adevăr, rolul cu care am început… L-am cunoscut înainte de 1989. Era acel film celebru „Don Giovanni” în regia lui Joseph Losey, cu un mare interpret, italianul Ruggero Raimondi. A fost considerat – şi este şi acum – unul dintre cei mai mari interpreţi ai acestui rol. Aveam vreo 15-16 ani şi, văzându-l, am rămas complet fascinat de muzica lui Mozart, de personaj. Visam de-atunci să ajung cântăreţ, însă nu era prea uşor pe vremea lui Ceauşescu… Am reuşit să intru la Conservator chiar în 1990 şi de-atunci, chiar de la examenul de admitere, am abordat fragmente din partitura operei „Don Giovanni”. Apoi am avut o şansă: în timpul facultăţii, s-a anunţat un concurs la Atena, pe care l-am câştigat şi am cântat în trei spectacole „Don Giovanni”, în regia lui Ruggero Raimondi, care a făcut o pasiune pentru vocea şi personalitatea mea şi a lucrat enorm cu mine atunci. Însă, având o voce destul de puternică, toată lumea a auzit-o mai apoi în roluri mai dramatice, de factură verdiană, wagneriană şi mai puţin în lucrări de Mozart. Am mai avut totuşi ocazia, în 2002, datorită maestrului Ludovic Spiess, care la momentul respectiv era director la Opera Naţională Bucureşti, să cânt de două ori Don Giovanni acolo şi a fost o experienţă deosebită. Din păcate, nu s-a mai ivit altă ocazie până acum, la Craiova… Sunt deja 13 ani! Am mai cântat doar arii din operă, am interpretat rolul comandorului şi al lui Masetto… Acum este al şaselea spectacol cu „Don Giovanni” din viaţa mea.
– Ce vă atrage, de fapt, atât de mult la Don Giovanni? Vă regăsiţi întrucâtva în acest rol al cuceritorului?
– Da, probabil că undeva este şi o faţetă ascunsă a personalităţii mele pe care o regăsesc în acest personaj, dar nu chiar la nivelul lui! În primul rând, mă atrage muzica, una deosebită, mai ales pentru personajul Don Giovanni. Poate să treacă de la liric la lejer, la comic, la dramatic, la toată paleta pe care un cântăreţ ar vrea să o aibă într-un rol. Dar mă atrage şi rolul de actorie. Înainte de a decide să fac muzică, eu voiam să fiu actor. Aşa că în acest rol le îmbin pe ambele.
– În acelaşi an 1996 debutaţi la Londra, la Opera Regală, apoi cariera dvs. a continuat la Paris. Din 2004 sunteţi angajat al Operelor din Viena. Care e povestea din spatele acestor succese? Cum s-a petrecut totul? A fost o întâmplare, a fost marea dvs. dorinţă de a urca pe renumite scene?
– Cred că orice solist, încă de pe băncile facultăţii, îşi doreşte să facă o carieră internaţională. La mine au fost împrejurările care m-au ajutat foarte mult. În primul rând acest „Don Giovanni” de debut de la Atena. Au fost şase reprezentaţii – eu am cântat în trei – şi două distribuţii, iar în cea din care am făcut parte, în rolul Donnei Anna era o soprană care urma să cânte la Londra. Directorul de casting de la Royal Opera House a fost la premiera noastră şi a decis să ne ia pe amândoi, nu numai pe ea, la Covent Garden. Iar de acolo s-a „legat” toată cariera mea mai departe. Aveam 24 de ani şi să debutez la Londra a fost o mare responsabilitate. Toate rolurile pe care le-am primit acolo au dat o anumită imagine care m-a ajutat să cânt mai departe şi în alte teatre. La Paris am cântat în toate cele trei teatre importante, după aceea am ajuns în America, la San Francisco. Am cântat în mai toată Europa. Era însă foarte greu să fiu peste tot – azi în Japonia, peste două luni în America, peste trei luni mă întorceam în Europa… Aşa că am decis să rămân la Teatrul din Lucerna, în Elveţia, unde mi s-au oferit roluri foarte importante, între care rolul titular din „Olandezul zburător” de Wagner, Sarastro din „Flautul fermecat”, Moise din „Mose in Egitto” de Rossini. În această perioadă de doi ani la Lucerna am primit multe oferte de la teatre importante – Scala din Milano, de la Stockholm, Amsterdam… Atunci a venit şi această ofertă de la maestrul Ioan Holender, care era director la Opera din Viena: mi-a spus că se caută un bas la Volksoper, dar voi cânta şi la Staatsoper. Cinci ani am cântat în ambele, apoi am rămas la Staatsoper, care a fost şi a rămas unul dintre cele mai cunoscute teatre de operă din Europa, unde vin cele mai mari nume, de la Anna Netrebko şi Angela Gheorghiu la Placido Domingo şi Jose Carreras. Am cântat aici foarte multe roluri importante. Însă între timp a avut loc şi debutul meu la Festivalul Wagner de la Bayreuth, în Germania. Am fost al doilea solist bărbat, român, care a cântat acolo, primul fiind, în secolul al XIX-lea, Dimitrie Popovici Bayreuth. A fost foarte special, pentru că am făcut parte din distribuţia „Inelului Nibelungilor” pus în scenă pentru a marca împlinirea a 200 de ani de la naşterea lui Richard Wagner.
– Care este ritmul la Viena? Cum este publicul?
– Se zice că este un public foarte complicat la Viena. Sunt şi foarte mulţi turişti, dar trebuie să recunoaştem că majoritatea celor care vin să vadă un spectacol sunt cei care se şi pricep. Puţini dintre cei care vin la Viena renunţă la programul lor de vizită ca să vadă un spectacol de operă, care durează peste trei ore! Dar există şi un public permanent – câteva mii de vienezi care, datorită sistemului de abonamente, vin de cel puţin zece ori pe lună la Operă. Este, deci, un public care a auzit, în decursul anilor, cele mai mari nume pe scena de la Staatsoper. Altfel, se zice că aici când cânţi nu trebuie să cobori sub 90 la sută din posibilităţile tale. Alţii spun că trebuie să dai 120 la sută ca publicul să te aprecieze şi să te vrea şi altădată! E foarte greu să fii în ansamblul de la Staatsoper, unde au existat numeroase staruri, ca mezzosoprana Christa Ludwig, din Germania, azi în vârstă de peste 80 de ani. Ea a avut o carieră internaţională, cântând la Scala din Milano şi Metropolitan, dar a rămas toată viaţa ei, până la pensie, în ansamblul de la Staatsoper. Aici cântăreţii sunt aleşi unul şi unul… Avem şansa să fim distribuiţi şi roluri mari, dar, în acelaşi timp, suntem pregătiţi să intervenim în roluri importante în cazul în care se întâmplă ceva cu protagonistul. Mi s-a întâmplat în stagiunea trecută, de două ori, cu rolul Filip al II-lea din „Don Carlos” de Verdi şi a fost o experienţă deosebită! Îl mai cântasem, dar nu pe scenă la Staatsoper. Numai când te gândeşti cine l-a cântat înaintea ta, ce nume imense, deja ţi se face frică!
– Aţi decis să vă stabiliţi din 2004 în Austria, aşadar aveţi o „detaşare” de mai bine de zece ani de cotidianul românesc. Cum se vede România de acolo? Cum o vedeţi dvs. şi cum o percep vienezii?
– Am cunoscut foarte mulţi vienezi şi foarte mulţi austrieci, în general. România le este cunoscută în principiu prin ceea ce ea aduce Europei de Vest. Iar la ora actuală sunt foarte mulţi artişti în acest spaţiu. Când spui România, la Viena toţi se gândesc la Ioan Holender. Se mai gândesc la Angela Gheorghiu, la Brâncuşi… Mi s-a întâmplat şi când am vorbit cu Angela Merkel, la Festivalul de la Bayreuth, să mă întrebe cum mai e situaţia politică, economică. Desigur că era la curent… Însă toată lumea ştie că aici, din păcate, există în continuare probleme economice şi politice.
– Aţi resimţit vreodată la modul frustrant că sunteţi artist român în vreuna din ipostazele carierei dvs.?
– Da, dar asta s-a întâmplat înainte ca România să intre în Uniunea Europeană. Am făcut probabil de sute de ori cozi la vize, interviuri pentru vize… Era o suferinţă… E unul din motivele pentru care am ales să mă duc la Lucerna, pentru că era extrem de stresant cu vize şi cu permise de muncă… Azi, slavă Domnului, de când suntem în comunitatea europeană, ne uităm împrejur şi vedem sute de artişti români care cântă fără probleme în străinătate.
– Care este genul de aprecieri pe care le primiţi astăzi – ca artist, desigur – care reverberează într-un fel anume în sufletul dvs.?
– Cel mai tare m-a pus pe gânduri faptul că s-a spus că am o voce foarte puternică. O am de la natură, iar prin studiu s-a dezvoltat şi mai mult. Ce încerc eu este să menţin maleabilitatea, să pot să cânt toate nuanţele. La Viena există o revistă – care apare şi în formă tipărită, şi online – ai cărei reprezentanţi vin la absolut toate spectacolele de la Staatsoper şi scriu după fiecare, câteodată chiar mai multe cronici. Îmi aduc aminte că anul trecut, în iunie, am avut 10 spectacole la Viena şi unul în sala mare de concerte de la Budapesta. Am fost extrem de impresionat că această revistă a publicat 11 cronici, toate pozitive, la adresa mea, scrise, evident, de persoane diferite! M-a impresionat iarăşi faptul că Angela Merkel a vrut să mă cunoască personal şi să mă felicite pentru calităţile mele vocale, chiar la Festivalul de la Bayreuth. După spectacol a fost o petrecere pentru solişti şi invitaţi, la care se afla şi domnia sa. Cineva a venit să-mi spună că ar dori să-mi vorbească. Am discutat cred că 7-8 minute, despre politică, despre România… E o persoană foarte plăcută. Mi-a spus că apreciază calităţile mele, dar şi faptul că vorbesc aproape la perfecţie germana.
– Ce alte planuri mai aveţi? Poate chiar împreună cu Opera din Craiova…
– Deocamdată nu m-am gândit la cele împreună cu Opera din Craiova, dar dacă mi se oferă ceva o să accept cu plăcere. Altfel, în viitorul apropiat voi cânta o operă în primă audiţie absolută pe scena Operei din Viena, apoi voi debuta la Volksoper într-o premieră cu opera „Cneazul Igor” de Borodin, cu rolul hanului Konceak. Vor mai fi diverse alte spectacole la Staatsoper: „Romeo şi Julieta” de Gounod, „Aurul Rinului” şi „Siegfried” de Wagner, „Manon Lescaut” de Puccini, cu Anna Netrebko, în iunie 2016, „Nunta lui Figaro” de Mozart şi multe altele. Iar în septembrie 2016 voi debuta într-un festival foarte important din Danemarca cu tetralogia „Inelul Nibelungilor”.
– Depăşiţi toate graniţele lumii pentru operă. Pe cea dintre ani unde o veţi trece?
– Nu am planuri. Probabil la Viena…
