În 22 decembrie 1989 craiovenii au ieşit din casă pentru a participa la o revoltă populară, potenţată de salariaţii întreprinderii de avioane, întreprinderii de utilaj greu, IML, 7 noiembrie, IMMR, Oltcit, cu steaguri tricolore şi lozinci anti-Ceauşescu, este o realitate de netăgăduit, care poate fi probată. Actuala Piaţă “Mihai Viteazul” devenise arhiplină, din mijlocul mulţimii înălţându-se scandări dezinhibate “Jos dictatorul”, “Jos totalitarismul”, “Armata e cu noi”. Evenimentele de la Timişoara, dar şi cele de la baricada “Intercontinental” din Capitală, reverberau deja. Că în stradă mulţimea de protestanţi a devenit încet-încet una de revoluţionari e o altă discuţie neterminată, fiindcă a existat şi dezbinare şi divagare şi diversiune şi defazare. A vorbit doar puţine minute, de fapt a încercat să vorbească, ex-liderul comunist de la Dolj, universitarul Ioan Traian Ştefănescu, întrerupt fiind de mulţime, cu brutalitate, deşi nu recomandase decât abţinerea de la distrugeri şi provocarea de pagube materiale. Bine primit la balconul Palatului Administrativ a fost în schimb actorul Tudor Gheorghe. Nici o revoluţie nu se construieşte pe rigoare juridică. S-a intrat, după negocieri premergătoare, în sediul Comitetului judeţean de partid, şi odată cu retragerea din dispozitive a efectivelor de militari şi a carelor de luptă, totul coincizând cu decolarea elicopterului cu Nicolae şi Elena Ceauşescu de pe acoperişul sediul CC din Capitală, revoluţia română avea deja învingător. Unicul post naţional de televiziune, cu Mircea Dinescu (pulover negru de lână cu dungi subţiri şi negre, nebărbierit şi transpirat), în studio, îndemnat să facă un apel la populaţie, va deveni un “centru de comandă”. Nici azi nu se mai ştie al cui. Că la Craiova particularităţile distincte ale revoluţiei au fost ocultate premeditat, inclusiv de cei care au încercat să o reconstituie riguros, doar surprinde. Oricum, ideea deplasării de trenuri speciale cu muncitori, purtând uniforme de la gărzi patriotice, operaţiune ordonată de Nicolae Ceauşescu şi coordonată de Ion Dincă membru al CPEx, a schimbat toată starea de spirit a municipiului Craiova. Tiparul protestelor va corespunde în mare celor de la Timişoara şi distinctivă va fi determinarea – nu de anvergura –, atitudinea forţelor de ordine – miliţie, forţe de securitate şi armată. Rămâne evident faptul că situaţia de la Timişoara nu fusese cunoscută în detaliile ei, până la deplasarea muncitorilor craioveni înarmaţi cu “bâte” pentru a pune ordine pe malurile Begăi.
La ora 14.00, revoluţia învinsese la Craiova. Pe cine? Întrebarea rămâne valabilă. Ca şi în februarie 1949, manifestanţii intrau de-a valma în Palatul Administrativ, unii animaţi de ciordeală, alţii de… acapararea puterii. Înmânarea de arme unor “voluntari”, în condiţiile absenţei oricărei ameninţări reale, armata exprimându-şi ataşamentul la idealul revoluţiei, după ce făcuse ceea ce se ştie la Timişoara (Armata a III-a cu sediul la Craiova), a condus la victime nevinovate, Craiova primind titlul de oraş martir. Sigur că în toate revoluţiile a existat şi multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, ca să nu mai vorbim de haos. Restaurantele şi bodegile din Craiova vor fi luate cu asalt zile de-a rândul. Peste nu multă vreme, pe fondul unei crize de autoritate, Armata va institui vremelnic poliţia militară pentru a se putea face faţă evenimentelor de dezordine socială, tot mai frecvente. În absenţa unor lideri valizi, a unor dizidenţi cunoscuţi, a unor marcante personalităţi, din rândul elitei intelectuale, capabile să insufle încredere, deşi câţiva actori ai Teatrului Naţional, cu timiditate au încercat exprimarea unor puncte de vedere, ne-am trezit pentru multă vreme cu indivizi îndoielnici, cocoţaţi temporar pe nişte funcţii efemere, fără a li se nega curajul de a se juca de-a revoluţionarii. Şi paginile cotidianului nostru din acea perioadă ilustrează acest lucru. Primul Consiliu Judeţean al Frontului Salvării Naţionale, încropit cu dificultate, sub preşedinţia universitarului Marin Nisipeanu, a încercat conturarea unei agende cu probleme imperative legate de aprovizionarea magazinelor craiovene cu produse agroalimentare, buna distribuire a agentului termic şi a apei potabile. Nu toţi care au ieşit în stradă, în 22 decembrie ’89, erau animaţi de democraţie, nu toţi erau… anti-comunişti, cum aveau să devină ulterior mulţi dintre ei, când s-a dovedit că era la fel de rentabil ca şi pe vremea când chiar erau comunişti. Cu puţine excepţii, actorii principali ai evenimentelor din decembrie 1989, la Craiova, au fost, rând pe rând, fie acuzaţi, fie suspectaţi de fals sau făţărnicie. Istoria spune că, în preziua execuţiei sale, Danton ar fi spus: “În revoluţii, puterea le rămâne în final celor mai ticăloşi“.
