De stânga ori de dreapta, chiar şi în dispreţul vreunei opţiuni “ideologice”, extremismele nu sunt de dorit. Ba pot atinge limitele unor tragedii ce ruinează destine. Şi nu e vorba doar de tragedii şi de destine colective de care istoria umanităţii, în ansamblul ei, este plină. Şi despre care s-a vorbit şi s-a scris demult, cu patimă dar şi cu spirit disociativ şi analitic. Inclusiv în aceste ultime zile în care asistăm la un veritabil scandal mediatic în jurul prevederilor ambigui ale Legii 217 ce-a intrat în vigoare cu complicitatea tacită a întregii clase politice. În acest context mi-am amintit de cazuri survenite în Italia în ultimele trei decenii şi care, în contexte cu totul diferite, continuă să scandalizeze opinia publică.
Cazul pe care îl evoc se înscrie în seria acelor întâmplări care anulează hotarul dintre ficţiune şi realitate. Pare un incitant scenariu de film în care ingeniozitatea unor mari maeştri, de la Hitchcock la Kostas Gravras, de la Pasolini la Wajda, e surclasată de faptele unei realităţi scoase din făgaşul ei normal.
Pe la sfârşitul anilor Optzeci, Italia se pregătea să depăşească gravele tensiuni ale unui deceniu marcat de revolte radicalizate şi traduse în câteva atentate de o gravitate ce încă se resimte şi azi. Tocmai s-au comemorat acum câteva zile 35 de ani de la oribilul atentat din gara din Bologna pus la cale de un grup de extremişti de dreapta şi care s-a soldat cu 80 de victime şi aproape 200 de răniţi. Şi în directă legătură cu acel eveniment, a apărut recent o carte a unei protagoniste a acelui eveniment.
Scrisă cu detaşarea survenită prin vreme, într-un registru mixat pe fapte reale, autobiografice, dar şi cu o vocaţie romanescă vecină cu literatura poliţistă, cartea se numeşte “Non abbracciarmi” (“Nu mă îmbrăţişa”) şi aparţine Elenei Venditti, protagonistă cazuală a acelor ani ce-au făcut din Italia un trist reper al crimei de sorginte “politică”. Şi în care extremele nu doar că s-au “atinsă”, ba, aşa cum vom vedea, au ajuns la regretabile, dar nu mai puţin semnificative, logodne.
În 1980, Elena trecuse pragul maturităţii, era o tânără inteligentă, cu puternice convingeri de stânga, ca fiică a unei familii cu o îndelungată şi asumată tradiţie comunistă. Tatăl ei era un cunoscut şi apreciat jurnalist, editorialist al cotitianului “Paese Sera”, mama activa în rândul mişcării comuniste feministe, iar sora mai mare înscrisă şi ea, cu documente, în PCI.
Cu totul ocazional, studenta romană îl cunoaşte pe adolescentul mai tânăr cu cinci ani decât ea, Luigi Ciavardini, aliniat pe frontul opus, respectiv membru activ al unei organizaţii neo-fasciste, “Nuclei Armati Revoluzionari”. Are loc acel coup de foudre ori mai curând, cum s-ar spune pe la noi, o dragoste cu năbădăi: şi năbădăile aveau s-o coste pe Elena ani mulţi şi grei de închisoare. Fiindcă mai tânărul ei iubit avea să fie unul dintre cei trei identificaţi ca autori ai atentatului cu bombă din Gara de la Bologna, judecat şi condamnat şi el. În paranteză fie spus, în opinia publică italiană există şi acum grave suspiciuni privind nu atât vinovăţia celor trei condamnaţi, terorişti declaraţi de altfel, cât faptul că nici până azi dosarul oribilei crime nu e considerat rezolvat.
După anii de carceră, Elena Venditti resimte cu oroare tragedia în care intrase, e marcată până acolo că şi-ar dori să nu fie eliberată de teama golului existenţial şi social ce credea c-o aşteaptă. Şi aşa a şi fost. Tatăl n-o iertase, mama murise de cancer şi ea nu-I stătuse alături, sora mai mare făcuse carieră tot în domeniul comunicaţional, de stânga, desigur, cât despre foştii tovarăşi de drum, din liceu şi din universitate, n-avea nici măcar îndrăzneala să-i întâlnească. Cu infinite greutăţi, îşi reface viaţa, devine expertă în comunicare, printr-o nouă licenţă, şi decide într-un târziu să-şi pună pe hârtie propria viaţă, presată de retrăirile coşmareşti ale acelor ani de plumb şi ale imaginilor obsesive din puşcărie ce n-o părăsesc. Cartea e scrisă într-un registru de “jurnal” în baza însemnărilor pe care le aşternuse, prin ani, mai mult din nevoi terapeutice. Ea fusese condamnată pentru complicitate, în baza unei convorbiri telefonice pe care iubitul ei terorist i-ar fi adresat-o şi pe care, aşa cum susţine şi acum, nici n-o primise ea, ci altcineva. S-a decis că a ştiut de planul atentatului şi a tăcut. Că va fi fost aşa ori nu nu se va şti niciodată cu adevărat. Autoarea îşi recunoaşte însă toate erorile: fiindcă iubirea ei pentru mai tânărul extremist neofascist a făcut-o părtaşă la credinţele lui şi ale grupului lui. Contrare celor ale propriei familii. Regretul e mai ales că şi-a decepţionat tatăl, căruia de altfel cartea îi e şi dedicată şi care n-a apucat s-o citească. Şi nici n-a ştiut că va fi scrisă vreodată.
Dar de unde titlul acesta intrigant: Nu mă îmbrăţişa? Elena Venditti spune că sunt vorbele iubitului ei care, refuzând să discute cu ea în intimitate despre credinţele ori planurile sale, îi repeta aceste cuvinte. Ca şi când ar fi sugerat că şi el era conştient de “murdăria” în care se trezise şi din care nu mai reuşea să iasă. Un mecanism oribil. Un malaxor al gândurilor criminale cărora stupida exuberanţă juvenilă le conferise fictive valenţe “eroice”.
Cât despre regrete, el nu ajung pentru o mântuire într-o ordine de destin. Autoarea povesteşte, spre finalul cărţii sale, cum, aşezată în camera de aşteptare a Gării din Bologna mulţi ani după oribilul atentat, intră în vorbă cu o bătrână care îi spune că aici îşi petrece cea mai mare parte a timpului ce i-a mai rămas din viaţă. Şi pentru o e tot o terapie: în atentat i-a murit unicul fiu care, abia adolescent, venise să ia un tren pentru o vacanţă la mare. Ştie şi unde îşi aşezase valiza. Corpul său n-a fost niciodată identificat. Iar unica sa identitate s-a conservat în memoria ei, maternă. Un destin fără identitate, ca atâtea altele ale istoriei mai vechi ori mai noi. Cel mai adesea din imediata noastră apropiere. De sub ochii noştri. Dar cine să se mai oprească în faţa unei pietre memoriale, precum cea din Gara de la Bologna, ca să identifice, dincolo de nume şi prenume, ceva din vitalitatea unei fiinţe? Şi, în cazul acesta “extrem” – căruia extremismul nescuzabil, indiferent de care parte se află, nu se poate sustrage – când nici identitatea nu e sigură, nu mai rămâne decât disperarea ca antitot al resemnării a acestei mame ajunse, atât de tragic, “orfană” de propriul şi unicul fiu.
“Nu mă îmbrăţişa!” capătă, în mod aproape miraculos, dimensiunea unui strigăt prin care încercăm zadarnic să ne despărţim de propriul destin.