Stupefianta intervenţie a lui Andrei Pleşu prin care l-a executat literalmente pe Papa Francisc a fost amendată cum se cuvine în presa de ieri, inclusiv în paginile cotidianului nostru. Nu insist asupra acestei ieşiri necugetate, mizerabile chiar, a unui autor căruia nu i-am refuzat, prin ani şi decenii, sagacitatea unui discurs demn de interes şi ambalat într-o stilistică agreabilă, nelipsită de farmec. M-au surprins, însă, neplăcut unele ieşiri ale d-sale, precum cel în care îl ţintise, imperturbabil, pe marele actor Radu Beligan şi m-am simţit obligat să reacţionez atunci.
Dacă totuşi simt nevoia să intervin, totuşi şi acum, motivul e unul cât se poate de legitimat în litera şi spiritul profilului biografic al moralistului histrionic: fost membru de partid, ba, aşa cum s-a afirmat, documentat, chiar secretar, de organizaţie PCR ori de grupă, ce-o fi fost pe la un institut de cercetări în care, fireşte, potrivit canoanelor vremii, nici nu putea accede altfel.
Mi se pare superfluă precizarea că nu fac din acest detaliu biografic al lui Pleşu vreun capăt de acuzare. Cel mult e dreptul, dacă nu chiar obligaţia, domniei sale s-o facă, în termenii şi la timpul pe care le crede de cuviinţă. În ce mă priveşte, rămân consecvent poziţiei pe care am asumat-o încă de la începutul anilor `90 şi pe care am subordonat-o sentinţei parabolice christice a aruncării pietrei.
Partea insidioasă în cazul lui Andrei Pleşu – şi a multor altor autodesemnaţi „comisari” anticomunişti – rezidă în actul de substituire de roluri cu expunere cameleonică mai mult decât deranjantă, fiindcă atacă şi lezează tocmai fibra morală pe care autorul „Minimei moralia” şi-a dorit şi ţine atât de programatic să şi-o atribuie. Şi s-o întrupeze. Modelizant, chiar. Aici filmul nu doar că se rupe, ci se încurcă până la a putea fi citit, ca într-un ciob de oglindă spartă, tocmai pe dos. Inutil să invoc aici zicala grădinarului şi a castraveţilor săi.
Pleşu recidivează, din când în când, şi o face în circumstanţe în care îşi reanimă, cu o voluptate cvasi-ticăloşită, codul său – şi al para-intelectualilor din juru-i, ca să preiau aici o potrivită etichetă a lui Costi Rogozanu din admirabila intervenţie făcută publică alaltăieri – de… dreapta, în care spuzesc, într-o vâscoasă pastă neo-coconistă, ditirambe anti-comuniste. El nu e departe, într-o astfel de circumstanţă, nici de un MRU, nici de alţi „Tismăneni” răspopiţi, evitând cu toţii, cu un sârg habotnic, spovedania ce le-ar fi acordat, nu neapărat dreptul, dar cel puţin un minimum de credibilitate pentru diatribele lor catiliniene.
Revenind la ultima dintre ele, la diatribe mă refer, sunt tentat să-i opun execuţiei deşănţate a Papei, de un prost gust greu de explicat chiar şi pentru acest Andrei Pleşu, un portret-elogiu pe care i-l face Eugenio Scalfari, patriarhul jurnalisticii italiene, scriitorul şi gânditorul nonogenar, ateu declarat, dar admirator, tot declarat, al actualului Pontif.
Onorat cu Premiul European al Cărţii acordat de euro-parlament, în 2013, Scalfari a început, în urmă cu câţiva ani, un colocviu cu Papa Francisc, de pe poziţii aşa-zicând opuse, de ateu, ce-a sfârşit într-o succesiune de articole prin care jurnalistul, altminteri intransigent cu contemporanii săi de faimă, îl consideră pe Bergoglio nu doar unicul Papă care a revoluţionat catolicismul. De fapt, un „Profet ce întâlneşte modernitatea”, aşa cum se numeşte intervenţia sa publicată pe 1 iulie la rubrica sa din săptămânalul milanez „l’Exspresso”, de el însuşi fondat şi condus.
Scalfari caută semnificaţia opţiunii papale pentru numele lui Francesco d’Assisi, readucând în discuţie celebra scriere a Sfântului „Cantica delle creature” (Cântarea făpturilor”), mai cunoscută şi sub numele de „Cântarea fratelui Soare”. El notează că nu e lipsit de semnificaţie faptul că Papa Francisc şi-a luat pentru prima sa Encliclică titlul poemulului franciscan. Şi de ce Papa Bergoglio, se întreabă jurnalistul, dedică prima sa enciclică ecologiei?
Sigur, lumea se confruntă cu alte probleme, pe care Papa nu le ignoră, dimpotrivă, le tratează cu o exigenţă ce atinge notele unei intransigenţe, precum sărăcia, imigrarea unor întregi populaţii de-acum fără ţară, războaiele ce sfârtecă lumea, egoismul, inegalitatea socială. Iar el nu se adresează doar credincioşilor, ci tuturor oamenilor pe care i-a creat Dumnezeu din pământ încredinţându-le tocmai pământul să-l îngrijească.
Cucerit de fostul preot al periferiilor de sărmani din Bunos Aires, Scanfari conchide că Francisc nu e numai un Papă, ci un Profet, în plus un Profet şi un Păstor, cum nu s-a mai întâmplat înaintea lui. Alţii, precum Sf. Augustin, Girolamo di Bonaventura, Anselmo sau Francesco d’Assisi însuşi au fost şi profeţi şi păstori şi legistlatori. Niciunul însă n-a fost Papă.
Şi, în fond, în ce constă profeţia Papei Francisc – pe care para-intelectualul nostru bucureştean, cu pretinse expertize angelogice, o ignoră, deşi aceasta e chiar temelia credinţei noastre creştine – dacă nu în axioma că Dumnezeu e Unul în lumea în întregul ei şi pentru toţi oamenii, pentru toate făpturile.
Cât despre invectiva pleşuistă în jurul crucifixului bolivian cu secera şi ciocanul, ce-ar mai fi de adăugat la ignorarea detaliului – esenţial în context – că era o opera unui sculptor dedicată unui alt păstor al lui Iisus din zonele miniere unde slujise şi unde fusese asasinat de hoarde de criminali de dreapta? Nu ştia? Cu atât mai rău: să nu ştie Andrei Pleşu că ignoranţa legum excusat neminem. Ba, aş spune, că nu doar… a legilor, ci şi a unui bunului simţ, care exclude mistificarea.
