Vorbind cu un prieten despre „cazul Moro” şi despre filmul lui Marco Bellocchio, acesta îi reproşa regizorului acea notă de tezism, pe care o sugeram şi eu în articolul din numărul de ieri al ziarului. Un reproş, accept, în parte întemeiat, însă în niciun caz imputabil în termenii unei opţiuni anume asumate de regie şi de echipa de scenarişti, întrucât, din dosarul peliculei se poate constata cu evidenţă că fervoarea cu care, cel puţin doi dintre cei patru „gardieni” ai politicianului italian, chiar au uzat repetat şi propagandistic de acele sloganuri de extracţie pur stalinistă. Pentru cine nu ştie, extremismul stângii, nu doar italiene, dar mai ales cel inaugurat la începutul deceniului al şaptelea, la doar doi ani de la revoltele din ’68, s-a afirmat printr-o radicalizare manifestă pe multiple planuri: în media, prin apariţia publicaţiei „Lotta continua”, în teatru, în literatură, dar şi politic, prin desprinderea unor detaşamente promotoare ale luptei armate etc.
În spatele acestor mişcări s-au aflat şi figuri proeminente din rândul intelighentziei (un nume sonor e cel al filosofului Antonio Negri, astăzi autor de top în plan internaţional), dar mai ales tineri cultivaţi, mulţi dintre ei proveniţi din categorii sus-puse ale societăţii. Aceştia din urmă aveau să ajungă, cu ori voia lor, victime ale unei îndoctrinări comunistoide experimentate în laboratoarele de propagandă ale socialismului real. Pentru cei mai mulţi dintre ei, lozincile – astăzi oripilante – puteau chiar indica nişte idealuri, aţipite, transformate în obiective imperative ale unei lupte de clase şi ea abandonate în cursul acelor ani de plumb ce-au măcinat Italia şi-au dus politica într-o uzură fără precedent.
Mă întreb, însă, acum, într-o lume căreia globalizarea şi mitologia unei societăţi deschise par a o fi sustras oricăror pericole de genul celor mai sus invocate, dacă nu cumva îndoctrinarea nu reprezintă, rafinată şi subtilizată prin tehnici şi mecanisme de o performanţă alarmantă, un rău cel puţin la fel de grav. Că aşa este e de ajuns ca, în oglindă cu pagina de istorie tragică politic evocată de filmul „Buongiorno, notte” de care scriam ieri, să aşezăm o altă pagină, de cu totul altă factură, pe care o peliculă americană ne-o aduce sub ochi, sub titlul „Kill the Messenger” („Ucideţi Mesagerul”).
Confruntarea e perfect legitimă, fiindcă e vorba tot de un film creat pe fapte reale: întâmplările, dramatice, cu un sfârşit tragic, prin care trece un reporter de investigaţii de la un ziar „provincial” şi care descoperă, ca din întâmplare, o monstruoasă afacere pusă la cale şi gestionată de către înalţi capi ai CIA. Succint, prin 1987, mergând pe o filieră criminală, cu aparenţă de… drept comun, ajunge la vârful afacerii, de dimensiunea unor crime în masă, ale căror victime sunt locuitorii micului stat din America Centrala, Nicaragua, prinşi în menghina unui devastator război civil supervizat din birourile serviciului american de investigaţii. Sceptrul ilegalităţilor e dublu: gestionarea din umbră a traficului de heroină şi distribuirea acestuia în suburbiile „negre” din Los Angeles şi, cu banii murdari, finanţarea rebelilor nicaraguani în lupta contra unui regim despotic, dar considerat legitim şi, ca atare, „susţinut” de către SUA la nivelul înaltelor sale instituţii transparente.
Îndoctrinarea în cazul în speţă e deopotrivă subversivă şi histrionică: subversivă, întrucât operă deghizată, subterană, şi histrionică, întrucât politic corect SUA susţin Puterea din micul central-american. iar în realitate prin serviciul de securitate, echipează brigăzile contras cu arme dobândite prin spălarea banilor obţinuţi pe seama otrăvirii cu cocaină a unei părţi a propriei populaţii.
Cazul, da, şi acesta e un caz, e cunoscut, documentat, reporterul a existat (Gary Stephen Webb e numele său real), a îndurat privaţiuni şi lovituri crâncene, atacat, la comenzi de sus, chiar şi de colegi ai săi dintre cei mai talonaţi în media americane, sfârşind tragic, printr-o sinucidere ce-avea să rămână până astăzi şi aceasta, laolaltă cu odioasa afacere şi ca şi cazul Moro, neelucidată.
Mă întreb dacă, luând aminte şi la alte istorii şi întâmplări, identice ori mult mai grave şi, de asemenea, încă şi ele cunoscute, analizate, comentate, documentate, precum cele din Irak, din Libia, din Siria, mai recent şi din Ucraina, n-ar oferi deplină legitimitate suspiciunii că orice îndoctrinare e malefică şi că, deseori, ea e antecamera manipulării, de nu cumva chiar un mobil şi un motor al terorii.