Istoria reciclată

0
390

Născut la doar câţiva ani după sfârşitul ultimul război mondial, mă intrigă îndeosebi în ultima vreme faptul de a nu regăsi, în memorie, nicio rezonanţă distinctă legată de acel dramatic, tragic şi, până la urmă, teribil eveniment ce-a marcat istoria umanităţii şi a omului ca subiect al ei. Toată raportarea mea la el a fost şi a rămas mediată exclusiv de informaţia culturală: şcoala cu manualele ei mai mult ori mai puţin măsluite, biblioteca cu tematica literară de o neverosimilă întindere, cinema şi numai un infim procent din patrimoniul oral şi anonim.

De ce tocmai acum, spre senectute, mă trezesc asediat de o astfel de „descoperire” n-aş putea să precizez cu exactitate, însă simt cu acuitate o plauzibilă explicaţie în contextul actual în care stafia unui război planetar a revenit printre noi.

M-am întrebat şi dacă nu cumva neimplicarea directă pe front a nici unuia din familia mea (tata era adolescent, ambii bunici, prea vârstnici) va fi stat la originea acelei lipse de impact. Sau poate doar condiţia satului de origine – mic, izolat şi, deci, scăpat de tribulaţiile directe ale dezastrului – să fi fost motivul.

Nimic din această realitate nu mă sustrage neliniştii acute în faţa unei noi provocări de aceleaşi dimensiuni şi în forme inimaginabile ale dezastrului într-un viitor pe care confruntări armate deja în act, ca şi conflictuale mişcări politice, ni-l livrează sub un astfel de ingrat destin.

Şi tocmai acest insistent recurs la o memorie „zgârcită” îmi oferă, cu o perfidă generozitate, puţinele legături, chiar dacă nu atât de directe, ale propriei biografii cu acel oribil impas al istoriei.

Îmi amintesc când, la vârsta alfabetului, iniţiindu-mă în „dosarul civil” al neamului, taică-meu îmi vorbea despre unicul său frate, cel mai mare dintre cele cinci odrasle, dintre care trei de sex feminin, decedat pe front. Îl chema Ilie şi chiar soarta sa de participant în acel război avea să mă viziteze din când în când, însă niciodată, din păcate, cu încărcătura tragică pe care a avut-o şi pe care o merita cu prisosinţă: decorat pe frontul din Est, a fost răsplătit cu beneficiul unei lăsări la vatră înainte de termen. Tată, la rândul său, a trei copii de vârste mici, ar fi putut – mi se spunea atunci – să rămână alături de ei, nefiind obligat să revină în război. A făcut-o însă, la cerere, şi, abia ajuns pe front, undeva prin vestul Ţării, a fost împuşcat, lăsându-şi familia de izbelişte.

E straniu şi acum pentru mine cum de am rămas, atâta amar de vreme, oarecum străin la drama acelei familii în care, prin legături de sânge, nu doar că am fost mereu asimilat, dar m-am bucurat şi de tandreţea şi de grija celor trei veri mai mari. Lina, văduva sergentului Popescu Ilie, şi-a continuat viaţa ţinând şi locul bărbatului ei, într-o condiţie dramatică de supravieţuire, înfruntând provocările sorţii, fără derapări de resemnare, ci cu o seninătate a cărei exemplaritate abia acum o realizez cu adevărat.

La doar câţiva paşi de noi, casa ei sărăcăcioasă, cu două odăi şi o prispă, aşezată pe o ridicătură de deal, îmi revine în memorie transfigurată prin mlădiţele nostalgiei la măsura unui… castel de poveste. Moaşă fiindu-mi, Lina îmi reapare cu chipul ei mereu surâzător, izvod al unui calm aproape magic, imună la încercările, nici puţine şi nici uşoare, ale unei condiţii, în fond, mai mult decât tragice.

Şi mă gândesc că, dacă istoria nu doar că se repetă, dar e supusă, parcă, unei reciclări cu un nesocotit simţ al tragicului, generaţia mea, ca şi cea a copiilor mei, încă nu realizăm, când binefacerile unui progres dificil de contestat ne-au sustras acelor ingrate destine ale înaintaşilor noştri, dimensiunea exactă a unor noi şi atât de posibile orori cu care zăngănitul de arme ne provoacă şi spre care ne împing morbide jocuri ale unor revopsiţi cavaleri ai tenebrelor.