Belgia a sărbătorit ieri ziua naţională, pe fondul unei crize politice care se eternizează, potrivit regelui Albert al II-lea, rupând elanul construcţiei europene, deja subminată de problemele zonei euro. La mai bine de 400 de zile de la alegerile legislative din 13 iunie 2010, ţara este în continuare lipsită de un guvern legitim. În cadrul unui discurs televizat, îndelung aşteptat, suveranul belgian a atras atenţia asupra problemelor grave ale ţării, avertizând, în particular, responsabilii politici flamanzi şi francofoni. Tonul grav, observaţiile punctuale ale suveranului, care nu dispune de putere de influenţă, tristeţea acestuia, în faţa unui record mondial de criză politică, toate acestea au augmentat îngrijorarea generală. Criza politică prelungită se datorează profundelor divergenţe între partidul flamand, care reclamă o largă autonomie pentru Flandra, reducerea datoriei publice, creşterea pensiilor, reducerea impozitelor – printre cele mai ridicate din Europa – şi francofonii waloni ataşaţi unui puternic stat federal, existând riscul unei fracturi, periculoase şi nefaste, pentru democraţie. Economia regatului este deja afectată, Belgia fiind plasată sub supraveghere de agenţiile internaţionale de rating. Impactul ar putea fi resimţit în toată Europa, a avertizat regele. Considerată mult timp un laborator al construcţiei europene, Belgia oferă acum imaginea modelului stins. Ţara este în pragul unei explozii şi Alianţa neo-flamandă (N-VA), condusă de Bart De Wever, un admirator al lui Nicolas Sarkozy, primul partid al ţării care susţine independenţa eventuală a Flandrei, este citată ca exemplu de separatiştii din Scoţia, Catalunia, Ţara Bascilor şi, mai încolo, în Italia de Nord. Pe plan politic lucrurile sunt departe de a se armoniza. Şapte partide şi-au dat, recent, acordul pentru a antama negocieri asupra unui program de guvernare şi a unui transfer de competenţe suplimentare regiunilor locuite de belgieni. Dar ele nu dispun încă de o majoritate suficientă pentru modificarea Constituţiei, N-VA considerând total insuficiente propunerile. Creştin-democraţii flamanzi (CD&V), curtaţi de socialiştii waloni francofoni, conduşi de Elio Di Rupo, se arătaseră dispuşi la negocieri, dar cu o serie de condiţii. Ultimele încercări de a forma noul guvern au eşuat la 8 iulie a.c., când Alianţa neo-flamandă (N-VA), partid separatist flamand, a refuzat discutarea programului elaborat de Di Rupo. Liderul separatist flamand Bart De Wever a declarat că, dacă ar trăi în Franţa, ar fi membru al UMP, partidul preşedintelui Nicolas Sarkozy. Regele belgian Albert al II-lea n-a ezitat să califice atunci situaţia politică ca „gravă”. Cotidianul Libre Belgique a vorbit de „haos politic”, considerând „iresponsabilitate” refuzul transmis de Bart De Wever, care precizase că „sunt speranţe pentru a spune da”. Pentru cotidianul flamand De Standaard ziua de 8 iulie 2011 a devenit 11 septembrie al Belgiei. După 400 de zile de criză politică, toate încercările de a forma un nou guvern au eşuat. Actualul guvern interimar, condus de fostul prim-ministru Yves Laterme, gestionează afacerile curente din aprilie 2010. Se vorbeşte de necesitatea unor noi alegeri, numai că situaţia economică s-a degradat în ultimele zile şi nu există certitudinea că un nou scrutin ar clarifica lucrurile pe scena politică, date fiind neînţelegerile între flamanzi şi waloni. Radicalizarea celor două câmpuri politice, N-VA în nord şi PS în sudul francofon, nu lasă loc, deocamdată, negocierilor de nici un fel.
