Fireşte, e uşor de aclamat victoria eclatantă a lui Klaus Iohannis şi nu de aplaudacii de circumstanţă duce lipsă domnia sa. Va deveni interesant, după instalarea la Cotroceni, când nu este exclus să uimească prin „stângăcii”, greu scuzabile, după ce a fost cauţionat ca nici un alt contracandidat, în decursul timpului, în alegerile prezidenţiale, de acum de referinţă. Nu este exclus, de asemenea, să aibă o prestaţie rezonabilă. Ceea ce ar fi de dorit. Marele perdant rămâne PSD-ul şi e vorba de o înfrângere greu de explicat, Victor Ponta alăturându-se astfel altor doi predecesori candidaţi ai stângii – Adrian Năstase şi Mircea Geoană – învinşi la prezidenţiale, însă la un scor mult mai decent. Nu la o diferenţă de zece procente. Deşi o înfrângere rămâne, până la urmă, ceea ce este şi nimic mai mult.
Din ce cauză? Aici e de discutat mult, fără certitudinea decorticării adevărului pur şi cristalin. Victor Ponta, ca premier, s-a descurcat realmente satisfăcător, deşi n-a avut mână bună şi ochi avizat în numirea a nu puţini miniştri. Ca lider de partid, un partid eminamente de stânga, proclamat de centru-stânga, după eşuate modele evocate, precum „a treia cale”, pe măsura „întineririi” cu oportunişti, mercenari şi tehnocraţi de mucava, s-a decuplat de lumea reală, sub convingerea că… ştiu totul. Infuzia de care vorbeam a făcut PSD-ul să nu mai ştie cui se adresează cu măsurile sale populiste, pentru toate categoriile, dar care n-a reuşit să fidelizeze sau să seducă nici pătura mijlocie, nici electoratul de dreapta, spre uimirea propriului electorat. Deconexiunea s-a dovedit teribilă. Social-democraţii lui Victor Ponta au mai reuşit ceva inimaginabil: activarea unor resentimente – ură şi violenţă – din partea elitei intelectuale, niciodată la stânga, şi chiar a păturii de mijloc, împotriva bătrânilor, asistaţilor social, ţăranilor şi chiar ţiganilor. Electoratul actual nu mai putea fi abordat cu tehnici obosite, în registre verificate, pentru că a evoluat şi are alte aşteptări. Mesajele din tabăra lui Victor Ponta au părut terne, incapabile să producă fiorul emoţiei. Iar emiţătorii acestora au iritat, nu rareori, începând cu fosta bună jurnalistă Gabriela Firea. Aici e greşeala majoră a lui Liviu Dragnea, care, în cel mai bun caz, nu poate fi considerat decât un limitat director de campanie electorală, după ce l-a acompaniat şi pe Mircea Geoană, în aceeaşi calitate. E drept, „strategia Corlăţean” – ulterior Teodor Meleşcanu – cu mii de români din străinătate la coadă pentru a vota, a fost declanşatorul prăpădului, adică al emoţiei teribile, pe care Klaus Iohannis nu o indusese. Piesa „Rinocerii”, în regia lui Robert Wilson, ar trebui revăzută.
Înfrângerea lui Victor Ponta, la un scor neverosimil, provoacă uimire şi la nivelul partenerilor europeni din PES, care mizau pe alăturarea unei voci tinere pe baricada lor, atât la Comisia Europeană, cât şi la Consiliul European. Toate acestea sunt până la urmă apanajul unei arguţii grosiere, fiindcă s-au întâmplat şi lucruri de mare fineţe, extrem de eficiente în bascularea covârşitoare a votului pro-Iohannis.
De la segregarea teritorială pe criterii de opţiune politică, până la incitarea la violenţă şi intimidarea oponenţilor politici, iată ceea ce a fost trecut cu vederea, semn că s-a lucrat elaborat şi susţinut în tabăra adversă, până la demonizarea până la paroxism a lui Victor Ponta, în vederea atingerii punctului maxim al emoţiilor. Ca să realizezi aşa ceva nu e la îndemână oricui. Îţi trebuie rafinament şi competenţă. Cum să-l compari pe Victor Ponta cu Nicolae Ceauşescu, decât dacă îţi filează o lampă la mansardă? Şi totuşi, comparaţia a fost făcută. Despre pastorul reformat Laszlo Tokes, europarlamentar din partea Fidesz, animatorul mişcării „Uniţi salvăm” în oraşele din vestul ţării, despre exaltarea „societăţii civile” sorosiste, cu avantgarda sa miliţia spirituală din GDS, care a purces la asasinarea morală a celor care exprimaseră o altă opţiune politică (Radu Beligan, Tudor Gheorghe, Dorel Vişan, Gabriela Szabo), nu s-a mai făcut vorbire. Şi e regretabil. Capu’ la cutie al multor lideri, vocali în alte anotimpuri, a dat de gândit. Demonizarea votanţilor, prin reverii de vot cenzitar, cum a făcut-o şi Stelian Tănase, directorul TVR, este o strategie fără precedent în politica românească. Şi nimic n-au întreprins autorităţile din statul de drept împotriva celor în culpă, lăsaţi să zburde nestingherit prin oraşul penibilului ex-premier Emil Boc, acum primar, împotriva autonomiştilor Zsolt Szilagyi şi Sabin Gherman, care au încins reţelele de socializare şi au scandat lozinci descumpănitoare. A fost văzut şi intelectualul Adrian Papahagi, un catalizator al mişcării „contras”, de altfel nelipsit la mitinguri de toate felurile. Protestele au fost considerate legitime, dar nu mai mult, pe motivul votului dezorganizat al diasporei şi, ca să vezi, arborat a fost şi tricolorul românesc găurit. Simbolistică interesantă! Care ne trimitea cu gândul la pregătiri minuţioase a unor tulburări de stradă, orchestrate după modelul „Maidanului” din Kiev. Că nu votul contează, ci cauza binelui. Aceeaşi mobilizare şi a ONG-urilor şi mass-media occidentale (au apărut articole defăimătoare la adresa lui Victor Ponta, sub semnătura lui Mirel Bran, în „Le Monde” şi „Le Point”, dar şi pe site-ul Huffington Post, sub semnătura lui Andrei Sorescu – „România în căutarea statului de drept”).
În cheie geostrategică, alegerile trebuiau să demonstreze înfrângerea PSD, partid prea mare pentru a fi pe placul oricui vrea să dirijeze lucrurile în România. Un partid prea puternic, cu structuri articulate în teritoriu, fireşte cu corupţii lui, nu mai puţini la număr decât în tabăra cealaltă, pentru a se putea conta pe completa lui docilitate, evenimentele din 2012 încă dăinuind. La Bruxelles nu se tolerează veleităţile de autonomie politică, într-o ţară de frontieră a Uniunii Europene. Ankara şi aşa creează multe probleme, Turcia nefiind membră UE, ci numai NATO. Victor Ponta cunoştea toate aceste subtilităţi, dovadă unele deplasări ale sale în străinătate, în capitale strategice, şi invitarea stăruitoare a lui Matteo Renzi, chiar pentru câteva ore, la Bucureşti, premierul italian susţinându-l cu căldură în tentativa accederii în funcţia de preşedinte al ţării. Iar Matteo Renzi a dat Înaltul Comisar al UE pentru Politică Externă, Federica Mogherini.
Victor Ponta a pierdut la scor, scoţând la vot un număr record de români. Explicaţiile rămân complicate. Oricum, PSD-ul vechi e la amurg, iar PSD-ul nou nu este ceea ce trebuie să fie la stânga. După ce şi-a „luat ţara înapoi”, să o mulgă de ceea ce mai este, alianţa pedelisto-liberală, rebotezată PNL, ştie ce are de făcut. A demonstrat-o sistematic. Cum doar învingătorii contează: „vae victis!”
Victoria eclatantă a lui Klaus Iohannis rămâne surprinzătoare. „Le Figaro”, în ediţia sa online de ieri, chiar aşa o considera: „La droite remporte une victoire surprise a la presidentielle”. Enigma rămâne, fiindcă „soluţia Iohannis”, impusă iniţial de Crin Antonescu, care s-a retras misterios, n-avea, teoretic, nici o şansă, fiind prea lipsit de anvergură, priză politică, prea puţin cunoscut în spaţiul public şi destul de împovărat ca să obţină un asemenea succes devastator. Că el a mai şi anunţat, cinic, sfârşitul carierei lui Victor Ponta, asta ţine de premoniţie, dacă nu de lumea spiritelor. În fine, dacă nu cumva, aşa cum citesc pe un site interesant „Active News”, n-a primit toate asigurările posibile. Ieri, în faţa liberalilor, s-a şi pronunţat ferm că „votul a fost dat pentru o altfel de politică”. Dar aserţiunea asta s-a mai auzit, adică nu-i o licenţă. Am fost, până la urmă, participanţii unei confruntări între două persoane, cu câmpurile lor politice aferente, cu luminile şi umbrele lor, sau… altceva? Pregătirile pentru provocări şi violenţe au fost ample şi minuţioase. Până şi la Craiova – municipiu paşnic – unele semnale au fost date de vineri seara, în desconsiderarea organelor de ordine, până la urmă a statului de drept, europarlamentarul Marian Jean Marinescu solicitând, aberant, demisia prefectului Sorin Răducan şi demiterea şefilor Poliţiei şi Jandarmeriei. S-ar putea să-l coste politic asemenea prostii. Scenariul pregătit îl cunoaştem din cele petrecute la Kiev, şi ne-am ocupat de cele derulate acolo: contestarea alegerilor, mai ales în cazul unei victorii strânse a lui Victor Ponta, ploaie de acuzaţii de fraudă fără dovezi, până când cine trebuie de la ambasadele străine ar fi dat verdictul cuvenit. Aşa s-a scris povestea unor alegeri care au uimit şi presa străină, care nu omite, însă, să ne considere, şi cităm din „Le Figaro”, una dintre cele mai sărace ţări din UE, după Bulgaria.
