Seară târzie de început de noiembrie, cu ameninţări de ploaie autumnală, între reprize de vânt deloc blând, pe care, mai ales pe străzile înguste, cu iz medieval, din Albano Laziale, unde am ajuns după prânz, îl resimt parcă întocmai ca pe dealurile din copilărie. Am revenit, deci, la hotel (o vilă episcopală de pe la începutul secolului al XVII-lea, căreia i s-a schimbat de curând destinaţia), după un rond de recunoaştere a unor repere conservate într-o memorie tot mai puţin indulgentă. Revin aici după mai bine de zece ani şi simt imperios tentaţia să evaluez eventuale schimbări: constat, sub rezerva dificultăţilor generate de ceasul serii şi de capriciile vremii, că schimbările par mai mari în fizionomia mea decât în cea a locului.
Mi se spusese de către scriitorul Aldo Onorati, prieten vechi cu care m-am întâlnit şi am petrecut multe alte zile şi seri, în alte locuri ale Italiei, că trăiesc şi muncesc aici, numai în Albano, mai bine de 1.500 de români. La o populaţie de vreo 20 de mii, cifra e impresionantă. Cu o parte din aceşti conaţionali, ipotetic mai curând cei tineri, elevi în diferite stadii de instrucţie, sunt avertizat că mă voi întâlni joi seara, în superba sală de consiliu a Primăriei. E şi motivul pentru care, pe lângă prezentarea cărţii memoralistice a amfitrionului meu, considerat aici un fel de cronicar narativ al zonei, mi se sugerează să vorbesc despre rădăcinile comune ale celor două neamuri legate prin milenii sub semnul gintei latine de care scrisese Vasile Alecsandri cu un secol şi jumătate în urmă.
Şi, ca să mă conving de realitatea importantei prezenţe româneşti aici, aud vorbindu-se în limba noastră pe la câte un ungher de străduţă. Mai mult, în vitrina unei librării, îmi sare în ochi un anunț: Aici se găsesc ziare, reviste și CD-uri românești.
Seara, la cină, în hotel, poate fiindcă mă auzise vorbind la telefon cu cei de acasă, ospătărița, o doamnă de vreo patruzeci de ani, mi se adresează într-o română cu un ușor accent moldovenesc. Este din Vrancea – îmi mărturiseşte – și e de mai mulţi ani aici, n-are a se plânge, dar i se citeşte pe chip oarecare stânjeneală, poate, gândesc în sinea mea, cine ştie ce profesiune va fi având acasă de unde a fugit din cauza sărăciei.
Acasă, deci, iată cuvântul ce începe să mă stânjenească şi pe mine, fiindcă, în discursul pe care sunt invitat să-l susţin, nu poate fi ocolit; constat, cu trecerea timpului, că nu-i deloc uşor un astfel de discurs, întâi de toate fiindcă, în ciuda aparenţelor, etalate atât de câţiva protagonişti români, mai degrabă tineri, pe care îi identific seara pe stradă ori în magazinele în care îi aud vorbind între ei, dar şi a rugăminţii gazdelor mele de a-mi prezenta opiniile în ambele limbi, adică şi în italiană, dată fiind prezenţa în sală a unei majorităţi locale.
Am mai scris nu cu mult timp în urmă despre dramele trăite de unii dintre compatrioţii noştri – mai ales femei, în general tinere, dar şi mature mame ale unor copii la vârsta şcolară, reduse la o condiţie de sclave – şi simt că tocmai un astfel de argument mă intrigă încă de o manieră în care resimt dificultatea majoră pentru condiţia întâlnirii de joi seară. Mă liniştesc prietenii de aici, consilierul Alessio Colini şi scriitorul Aldo Onorati, apoi un muzician ce conduce o orchestră simfonică locală şi care e un admirator al şcolii muzicale româneşti, cu toţii asigurându-mă că există o excelentă coabitare între localnici şi românii stabiliţi aici.
Între timp, citesc ştirile din cele câteva publicaţii cu difuzare în zonă unde este anunţată întâlnirea de joi seara, cu cuvinte, aş spune, măgulitoare pentru mine, dar mai ales pentru cultura românească. Şi de data asta nu mai e vorba doar de gloriile cunoscute pe toate meridianele – de la Brâncuşi la Enescu, de la Eliade la Cioran –, ci şi de clasici, precum Eminescu, Caragiale (un dascăl e fascinat de comediile celui din urmă, pe care îl asociază nu atât cu Goldoni, ci cu marele Edoardo De Filippo readus în prim plan de centenarul naşterii sale).
