Îngrijorarea cea mai mare, în bezmeticele luni ce-au urmat asasinării Ceauşeştilor în 1990, era aceea a evitării, prin clare prevederi constituţionale, a oricărei forme de revenire a unei dictaturi personale sau, poate mai exact, personalizate. S-a discutat atunci cu mult zel, în ambientul pitoresc al unei „constituante” feseniste obsedate de o popularitate formal legitimate, despre tipul de republică (varianta monarhică fusese exclusă de Ion Iliescu într-un stil de fanatism jdanovist) cel mai potrivit pentru viitorul imediat. Alternativa era republică parlamentară ori prezidenţială. S-a optat, cel puţin la palierul principiilor, pentru un model hibrid, din care avea să se contureze, prin oficiul scandalos al lui Traian Băsescu, nici măcar o struţo-cămilă, ci un (alt) regim nu dictatorial, ci autoritar.
Iată că, la un sfert de veac de la acele controverse aprinse, în debutul unei campanii electorale prezidenţiale ce se anunţă liminară toate indiciile suntem readuşi în faţa aceloraşi fibrilaţii dilematice; şi se întâmplă aşa fiindcă, după un al treilea mandat iliescian, între 2000 şi 2004, în care, din rutină ori din oboseală, el optase pentru funcţia de reprezentativitate, Băsescu avea să recalibreze sub pretextul „jucătorului” ca substitut al arbitrului în teren, aproape întreaga structură a unui autoritarism de tip… nou. Un preşedinte ştie-tot, poate-tot, face-tot: care s-a impus cum şi-a poftit, pe nesimţite, cu complicitatea vinovată a partidelor şi a liderilor lor, a media şi, până la urmă, a noastră, a tuturor. Inutil să mai înşir numeroasele probe ale derogărilor şi derobărilor pe care actualul chiriaş de la Cotroceni şi le-a luat în nume propriu de la litera şi de la spiritul Constituţiei.
Ceea ce interesează acum este consecinţa unui astfel de întins în timp (un deceniu) şi tensionat dereglaj ce-a împins actul politic în zona scandalului şi a sfârşit prin a substitui discursul de idei şi de principii cu atacul la persoană, cu păruiala publică şi înjurătura neaoşă. Pe scurt, un desuet şi dizgraţios circ în faţa unui public obosit peste măsură şi abandonat indiferenţei şi nepăsării, scârbit de toate şi de toţi, victimă a unui sindrom al neputinţei.
Până şi tentativa de amendare a Cărţii Fundamentale s-a risipit în haznalele disputelor nu mai puţin personalizate, fiindcă, în faţa introducerii unor dorite şi necesare articole restrictive în „fişa” şefului statului, cei ce râvneau ori visau postul au ezitat sub presiunea aceleiaşi dorinţe a Puterii ca scop şi nu ca mijloc.
Bătălia pentru Cotroceni – o partidă fără pauză, ca într-un cantonament perpetuu – capătă, tocmai în contextul descris mai sus, dimensiunea unei veritabile… finale, din care nimic nu e precupeţit, exclus, ci totul presupus: de la atacuri cu iz penal şi cu zăngănit de cătuşe la injurii de tavernă, totul sub larg primitoarea pagodă a urii. O ură viscerală, care exclusese demult şi cu arţag dialogul şi dezbaterea din orizontul public şi în care patima – pe care Eliade o atribuia politicii autohtone ca excesivă încă pe la mijlocul anilor 30 ai veacului trecut – nu mai e decât un insignifiant suport.
O ecuaţie a acestei stări paradoxale de lucruri e, totuşi, de o simplitate mai mult decât evidentă şi ea ar presupune, ca elementară soluţie de rezolvare, disoluţia, prin act juridic, a modelului prezidenţial băsescian, şi aşa fragil acoperit constituţional şi, deci, abuziv, dar mai ales contraproductiv. Cine însă, după aceşti ultimi zece ani de scandaloase dispute în care Băsescu a făcut tot ceea ce-a vrut, aproape în numele unui „sceptru” pe care singur şi l-a asumat şi cu care şi-a înlocuit „şuviţa-talisman” de la preluarea Puterii, îşi mai imaginează ori mai acceptă acel altfel de preşedinte invocat exclusiv retoric?
De ce şi-ar dori – mă întreb fără vreun partis-pris partinic ori doctrinar – Victor Ponta funcţia de Preşedinte dacă nu cumva sub atracţia acelui sceptru al Puterii pe care duşmanul său de moarte l-a inventat, într-un scenariu în care şi-a rezervat singur o partitură în dispreţul oricăror reguli?
În fapt, într-o vreme în care factorul economic şi cel social reprezintă înseşi provocările lumii de azi şi de mâine, actul guvernării ar trebui să atragă şi să provoace orgoliul cuiva ce caută împlinirea pe drumul unei demnităţi politice. De altfel, în toiul acestei competiţii clocotind deja prematur de ură, tocmai exerciţiul guvernării pare minimalizat, marginalizat, poate chiar uitat. Asta nu înseamnă că nu există. Sau că n-ar fi, într-o măsură mult mai echilibrată şi benefică decât pe vremea triumviratului Băsescu-Boc-Udrea, ci doar că i se declină, impardonabil, locul capital într-o societate neieşită dintr-o perfidă debusoladă.
