Aşa cum, din păcate, ne-am cam obişnuit în ultima vreme, cei ce alcătuiesc în terminologia curentă de-acum leadership a Europei Unite au dat impresia de a fi fost prinşi, iarăşi, pe picior greşit de dramaticele evenimente încă în curs în Ucraina. Căci în ciuda unei poziţii menite a disipa, la nivel strict propagandistic, starea de profundă îngrijorare prezentă la nivelul unei bune părţi a opiniei publice de pe continent, n-a ieşit, din ambientul summit-ului CE, de joi, de la Bruxelles, niciun indiciu al unei decizii politice cât de cât tranşante faţă de conflictul deschis aproape de hotarele sale. Există numeroase, unele cu expertiză indiscutabilă în problematica geostrategică, disociind, cu fermitate, între natura reacţiei – mai promptă şi mai inflexibilă a Washingtonului – şi cea de la Bruxelles, nepermis de lentă şi nelipsită de ambiguul limbaj aşa-zicând simili-diplomatic, ori, mai exact, al „politicii reale”, prea asemănător, în structură şi finalitate, cu odiosul limbaj de lemn dintr-o vreme pe care o consideram apusă.
Fără a intra – n-am expertiza necesară – în analiza defecţiunii geopolitice pe care istoria o va reţine, resuscitând-o din vechi pagini ale sale, sub numele de criza ori problema Crimeii, mi se pare la fel de imperativ să redeschid o altă filă din dezbaterea asupra viitorul UE, cu atât mai mult cu cât s-a intrat aproape în faza electorală a scrutinului stabilit peste mai puţin de trei luni. Cu derapajele de-acum ştiute, consecinţe şi ale crizei dar şi mai ales ale unor decizii politice la vârf, de pe urma cărora s-a retrasat, voluntar ori nu, o infra-hartă continentală în care câştigătorii şi perdanţii nu se mai regăsesc în aceeaşi barcă, schimbarea se impune imperativ, la fel cu rezistenţa la schimbare e consistentă şi, din raţiuni la fel de cunoscute, la fel de arţăgoasă.
Aşa cum s-a tot avizat în ultimele luni, există, de această dată năucitor de posibilă, realitatea accederii în forurile europene a unor …anti-europeni: formaţiuni de mai toate naţionalităţile şi extremismele, de stânga şi de dreapta. Nimeni n-are nici curajul şi nici plăcerea de a se hazarda spre profeţii. În afara profeţilor, destui, ce bântuie prin universul mediatic continental cu aceeaşi nepotolită şi otrăvită poftă de scandal.
Un fapt mi se pare însă de luat în seamă. Printre partizanii schimbării de esenţă şi de structură la nivelul însuşi mecanismului comunitar european sunt înscrişi, de-acum, şi lideri, în general tineri, posesori ai unor biografii complet diferite de politicienii atestaţi printr-un proces ce e pe punctul să-şi piardă credibilitatea.
Un exemplu îl reprezintă noul executiv de la Roma, al cărui premier, de care am mai scris în acest colţ de pagină, a tot arătat cu degetul spre Bruxelles în lunga sa campanie electorală. Nu puţini se întrebau dacă opiniile pe cât de diferite, pe atât de acide în raport cu predecesorii şi, eventual, cu unii dintre omologii săi vor dura ori vor fi uitate în drumul spre …Bruxelles. Şi, iată, tocmai în ceea ce s-ar putea numi, fără prea mare marjă de eroare, „joia neagră” a UE, surpriza s-a consemnat. Privind-o în ochi tocmai pe „doamna de fier”, alias Angela Merkel, dar şi pe controversatul Manuel Barroso, a spus cu o fermitate care i-a tulburat cu siguranţă pe cei doi strategi ai Europei Unite de până acum: „Gata cu temele pentru acasă. Italia ştie prefect ce trebuie să facă şi o va face singură pentru viitorul copiilor ei!”.
O fi mult, o fi puţin? Oricum, nu cred să se mai fi consemnat o astfel de poziţie de faţă cu leadership de la Bruxelle – şi de la Berlin – din partea unui şef de guvern al unei ţări cofondatoare a UE şi care, inclusiv la nivel de stradă, se consideră o victimă a unei politici continentale mai mult decât defectuoase.
Cât despre reacţia liderilor politici de la Bucureşti, nu ne putem dori mai mult decât o atitudine, dacă nu atât de fermă, măcar ceva mai distilată. Şi cu un pic de orgoliu, meritat, cred, al unei ţări care ocupă locul al şaptelea în ponderea Uniunii, fie şi după un criteriu al populaţiei.
