Eugenio Scalfari este astăzi unul dintre patriarhii supravieţuitori ai jurnalismului italian, autor al unei rubrici intitulate Vetro soffiato („Sticlă suflată”) al cotidianului „La Reppublica” al cărui părinte a şi fost. Îi urmăresc cu interes punctele de vedere, redactate în tradiţia, din păcate aproape uitate, foiletonisticii în care personalizarea discursului concurează captivant cu acurateţea stilisticii. Într-un recent articol, sub titlul „Francesco e il libro arbitrio”, el readuce în dezbatere străvechea problemă a răului şi a originii sale, în marginea unui răspuns pe care Papa Francisc i l-ar fi oferit la întrebarea sa cu privire la creatorul răului. Octogenarul jurnalist mărturiseşte de a mai fi avut întâlniri cu Papa şi se mulţumeşte, în aşteptarea uneia noi, de altfel promise de Sanctitatea Sa, să ne restituie, pentru moment, doar răspunsul preliminar, dar nu mai puţin incitant la întrebarea sa pe cât de veche şi actuală, pe atât de obsesivă de-a lungul întregii culturi şi civilizaţii umane bimilenare. Evaluând argumentul ca fiind „foarte important”, Papa îi răspunde că „Dumnezeu a creat doar binele”, precizând că îşi ia îngăduinţa de a înlocui, din întrebare, doar… verbul. Aşadar, nu „cine a creat răul”, ci „cine l-a cauzat”. Fiindcă, „Omul ar trebui să urmeze binele, dar e liber şi poate alege. Dacă alege răul, e numai din cauza sa”.
Oricât de previzibil, înscris în substanţa revoluţiei tomiste din îndepărtatul secol al XIII-lea, răspunsul Papei Francisc o gândire axiomatică, adică de doctrină, creştină, ci îşi asociază şi o naturaleţe – şi o simplitate – pe care n-o putem măsura decât, eventual, cu veritabile perle ale înţelepciunii populare. A noastră şi a altora. A lumii, născute şi crescute într-o Tradiţie prin uitarea ei, riscă, astăzi, tot mai vizibil, o parte din ethosul ce-a ţinut-o oarecare coerenţă organică. Şi aproape sistemică.
Eugenio Scalfari e un „non credente”: un necredincios, prin urmare, ca să-i respect întocmai propria atribuire, nu un ateu şi nici un liber cugetător. Pentru el, întrebarea are substratul unei urgenţe în dezbaterea – de idei şi nu doar – din lumea de azi, întrucât geme de implicaţii religioase, sociale, ştiinţifice, terapeutice, legislative şi chiar politice, ca să-l citez punctual.
Răul poate fi şi povestit, ne aminteşte opinionistul italian, şi o demonstrează prezenţa lui în toată literatura şi arta umanităţii.
Nu ne aflăm, se înţelege, nici în ambientul gândirii augustiene ori celei a patristicii pre- şi infra-medievale, dar nici în cel al refuzului nihilist al lui Nietzsche: nu dincolo de bine şi de rău, ci, aşa cum cutezam prin genericul acestei intervenţii, dincoace de bine şi de rău. Ceea ce nu semnifică altceva decât a conferi un plus de actualitate acestei interogaţii, astăzi, mai dilematică, îmi pare, decât oricând. O dilemă mai dificilă în substratul pe care tocmai libertatea, aproape universalizată, mondializată – cu excepţiile de rigoare, dar mult mai izolate decât oricând în istorie -, ne-o pune dinainte şi ne-o impune în chip de urgenţă. E drept că răul, al omului – unica, deocamdată, vieţuitoare a acestei Planete, a Terrei, dotată cu conştiinţă – , îl însoţeşte, tulburându-i destinul, generând conflictualitate şi atâtea alte numeroase provocări ce par, la un examen superficial, inutile şi păguboase. Ca valoare supremă, binele a fost, dintotdeauna, blindat de un set de reguli, mereu în mişcare, în acord cu evoluţia sa, ca fiinţă socială, şi cu contextul istoric care l-a însoţit şi l-a marcat. Or, lăsând la o parte toată biblioteca argumentativ-tematică seculară, rămânând adică exclusiv la natura şi la raţiunea regulilor, cea mai simplă explicaţie la prezenţa, nu o dată fascinantă, răului, este labilitatea şi caracterul facultativ al acestora. Şi, astfel, dincoace de bine şi de rău nu se ascunde vreun adevăr imuabil, de sorginte hegeliano-marxistă ori nietzscheano-heideggeriană, ci, în ceea ce ne interesează aici, o conflictualitate continuă alimentată de destituirea, din ethosul nostru natural, unei alinieri la acele reguli făcute sub semnul binelui, asumat, la rându-i, în premisa sa cea mai naturală.
