Poate că hibernarea îndelungată în semi-întunericul Opoziţiei, departe de a întări prin decantare şi reevaluare a resurselor creative, dimpotrivă slăbeşte şi atrofiază un necesar spirit de responsabilizare. Procesul acesta apare încă şi mai credibil luând în calcul evidenţa alternării la putere nu ca rezultat al vreunei expertize apte să califice pe învingători, ci pur şi simplu prin descalificarea învinşilor. Butada populară „Pleacă-ai noştri, vin ai noştri”, substanţială în fond, conotează însă mult mai mult decât ne promite accepţiunea ei stradală. Ori folcloristică. Într-un fel, acel „ai noştri” în dublă poziţionare nu e un indiciu al vreunei calificări, ci sigiliu al unei disperări, de data asta chiar a …noastră, a celor care, intrigaţi de registrul falimentar al Puterii, ne încredinţăm, prin rotaţie, celorlalţi, tot „ai noştri”, desigur, redistribuindu-le, periodic, o delegaţie în alb, în speranţa că măcar nu vor repeta erorile, incapacitatea şi mai ales dispreţul faţă de noi ale celor dinainte.
Faptul că, în realitate, ceea ce se schimbă este doar faţada şi clientela e o consecinţă directă nu doar a unei clase politice imature şi rupte de realitate, ci condiţia însăşi, de existenţă, ba chiar de statut, al aceleiaşi categorii.
De fapt, un viciu, pe cât de structural şi de palpabil, pe atât de ignorat, de sistem: pe de o parte, limite, altminteri statuate în istorie, ale democraţiei (pretins „reprezentative”, epitet a cărui semnificaţie alesul îl restrânge, cu voluptate, la un grup cu greu disimulabil la nivelul unei …găşti!), pe de alta, absenţa unui minim set de reguli, bazat pe un coeficient meritocratic, la nivelul infra-structural al formaţiunilor politice.
Mimetici cum suntem, dispuşi la subordonări necondiţionate, am preluat, cu un infantil şi nesănătos entuziasm, modele din afară (de la turci, de la ruşi, francezi etc.), mereu subjugaţi formelor şi dispreţuitori faţă de conţinut: rezultatul a fost un lung şi păcătos sindrom al mimetizării, al artefactului ori, mai pe şleau zis, al… corciturii. O academie de „cadre”, cu excepţia defunctei „Ştefan Gheorghiu”, corcită şi asta de la ruşi, există şi acum, la Bucureşti, însă, chiar ipotizându-i utilitatea şi eficienţa, e greu să identifici, prin vesela viermuire a politichiei noastre vreun titrat al ei, merituos cu adevărat.
Aşa se face că, în locul unui sistem selectiv, bazat pe criterii evaluatoare obiective, promovarea, când nu e cu totul accidentală şi, deci, superficială, în formalismul ei desuet, are loc sub semnul cvasi-deschis al spiritului de castă. Sau de… gaşcă. Şi, astfel, asistăm, cu acelaşi sentiment de înverşunare surdă, la un fel de serialitate a acelei butade mai sus invocate: „ai noştri”, de la palierul instituţionalizat naţional, devin… ai noştri, ăştia de-aici, secta, grupul, gaşca etc. Şi fenomenul se multiplică, pe orizontală şi pe verticală, generând o monstruozitate, clasa politică în întregul ei (excepţiile nu mai confirmă regula”), pe care o avem, zilnic, sub ochi, denaturată până la ultimele consecinţe.
Fenomenul nu este exclusiv autohton. În Grecia a explodat, în Italia dă peste margini, în Spania s-a cicatrizat, dar clinica de chirurgie e în aşteptare. Chiar şi în Europa, ori mai ales acolo, mai precis la Bruxelles, spiritul de castă, oricât de fasonat sub decorări codificate „democratic”, pretenţia de …reprezentativitate e tot mai goluţă. Şi o afirmă, cu tărie, acum, zeci de milioane de revoltaţi din inima bătrânului continent care, neangajaţi în fronturile anti-europeniste, denunţă totala alienare a propriilor aleşi, „ai noştri” ai lor adică, totalmente dispreţuitori ai „delegaţiei” în alb pe care le-a conferit-o un vot popular.
În locul unor evaluări aplicate şi responsabile, continuăm să ne mirăm – şi să ne căinăm – că Parlamentul e instituţia cea mai discreditată şi cea mai hulită. Cum altfel când, o simplă şi fugară trecerea în revistă, ca o strigare de catalog, ne lasă perplecşi: singura clasificare posibilă este cea dintre indivizi anonimi, ieşiţi direct din pălăria otrăvită a vreunui baron local, incapabili de o judecată logică, de vreun gând iscoditor, şi dintre prea „vrednicii” nelipsiţi, continuu aleşi legislatură după legislatură, unii dintre ei maeştri nici măcar ascunşi ai jocurilor celor mai murdare.
Într-o astfel de perspectivă, întâmplările recente din Parlament nu sunt nici măcar gafe, ci efect nemijlocit al discutabilei materii antropomorfice ce se găseşte în instituţie. Dincolo, într-o oglindă pare-se răsturnată, aceeaşi descalificată imagine, cu un „regiment” de consilieri exersând, întru apărarea Tătucului, cu mătura, una dintre cele mai oneste meserii.
