Un sindrom de o copleşitoare evidenţă al spaţiului public mondializat (fiindcă tocmai în nelimitata sa dimensiune semnele globalizării sunt mai evidente decât oriunde) îl reprezintă vicierea actului comunicării. Mai mult chiar, coruperea acestuia până dincolo de limita licenţiosului: un sindrom, desigur, al unei schimbări structurale a unei lumi care şi-a ieşit parcă din ţâţâni, deposedându-ne de vechi percepţii şi cu consecinţe grave la nivel psihosomatic. În fapt, supuse unei analize oricând de superficiale, metamorfoza aceasta îmi pare a fi aceea a unui inconştient dar nu mai puţin solid proces de mahalagizare socială: mutarea periferiei, cu maidan cu tot şi cu tot ceea ce presupune acest lucru, în plin centru şi, de o gravitate încă şi mai mare, în … cele mai înalte palate. Ale Puterii, înainte de toate.
Înjurătura, neaoşă, directă, fără perdea, intrată în structura fizionomică a săteanului nostru secular, s-a socializat rapid şi definitiv la scară instituţională, încât a comunica, astăzi, în spaţiul public oricât de exigent şi de impozant ar fi ori s-ar autodefini acesta, a devenit sinonim cu a înjura.
Exemplele spuzesc la tot pasul şi nu se întrevede aproape deloc şi de nicio parte o atitudine de respingere şi, cu atât mai puţin, de pedepsire, în sensul unei etici elementare, a unui bun simţ ieşit, la rându-i, din uz. Comunicarea politică, aşa cum este ea, în ultimii ani, înţeleasă şi gestionară, a plonjat într-un abis al invectivei, în care nici măcar calomnia, în forma ei legiferată punitiv, nu mai reprezintă decât un fel de glumă în raport cu marca licenţiozităţii celei mai făţişe.
Cum sugeram mai înainte, mă tem că fenomenul acesta atât de proliferant e reflex şi efect imediate ale globalizării în măsura în care, pe urmele unor filosofii în vogă în ultimele trei decenii, aceasta a însemnat, înainte de toate, trecerea spre ceea ce italianul Gianni Vattimo a numit „societatea deschisă”. Mai precis, este vorba de o liberalizare – bruscă şi ea şi la fel de …nepretătită – a „pieţei” comunicaţionale suprapuse peste „piaţa” ca instrument, concept şi, din păcate, motor fatalmente obligatoriu, al economiei şi, prin urmare, al societăţii înseşi: post-moderne, neo-m moderne ori cum o mai putem defini.
Cert este că se înjură, astăzi, de la tribuna celor mai exigente (prin statut) instituţii ale statului cu o vigoare şi cu o plăcere care trădează …vocaţia protagoniştilor comunicării. Traian Băsescu e, din acest punct de vedere, un campion pe cât de emblematic pe atât de previzibil.
Cu siguranţă că n-a avut, în punctul de plecare, un program asumat ori de asumat, un ghid oferit de vreun expert în materie, cât mai curând, definindu-se, cum a făcut-o, drept „jucător”, şi-a nelimitat, dacă se poate spune aşa, zona sa de acţiune care, la nivelul unui actor politic, n-are cum să nu sfârşească în limbaj. Pe deasupra, psihologi ai comunicării retrimit derapajul lingvistic la raportul simbiotic al acestuia cu …fiziologia, mai exact, cu stările umorale ale individului în speţă: mânia, furia, gelozia, bravada, ambiţia – subsumate toate unui narcisism niciodată recunoscut ca atare – n-au cum să nu se defuleze (freudian, nu?) în pelteaua injurioasă ca încoronare a ţâfnei din subteranele mojiciei. Unica terapie este – şi a fost dintotdeauna – educaţia; în semnificaţiile sale cele mai elementare: ani aşezaţi de creştere în familie, cu modele exemplare, instrucţia şcolară cât mai serioasă cu putinţă, anturajul pe care ţi-l creez ori ţi-l refuzi, ca să nu mai vorbim de capacitatea şi disponibilitatea totală în a te supune, în postura de persoană publică, unui set, liminar, dar esenţial, de reguli comportamentale din care să-ţi doreşti să nu te sustragi, mai ales atunci când tentaţiile sunt mai mari.
Şi à propos de narcisism: cine poate să creadă că dincolo de expertiza greţoasă pe care o oferă un Preşedinte de stat, „jucător” cum se defineşte, nu subzistă o imensă şi vinovată doză de plăcere de sine însuşi? Priviţi cu atenţie un discurs în care „duşmanii” (din fabulosul mioritic) sunt amendaţi cu cele mai mahalageşti epitete (şmenar!?) şi imaginaţi-vă plăcerea pe care o revarsă comunicatorul, egală cu acea nenorocită replică de pe maidanul copilăriei: „Ţi-am făcut-o, băga-mi-aş…”.
