Nu-mi plac etichetele. De toate speciile şi nuanţele; de la cele menite a ofusca un bun simţ cotidian prin supraevaluarea unui eu nesigur în propria sa prestaţie („Eu sunt corect, onest, bun, frumos…”) până la cele invocate imperativ în spaţiul public cu scopul, abil disimulat, al unui primariat pe scara socială. Sub incidenţa celor din urmă intră, deseori fraudulos, afirmarea unui patriotism ce sfârşeşte, regretabil, într-o gravă derivă de semnificaţie.
Dintre multele etichete discutabile, cea care intrigă de o manieră descumpănitoare, ca să nu zic mai mult, este cea ce etalează un orgoliu, etnic sau naţional, redus, axiomatic, la pretenţia „mândriei de a fi român”. Spre a risipi riscul unei amendări, mărturisesc din capul locului că difidenţa de mai sus este departe de a diminua ori, mai grav, a nega patriotismului dreptul privilegiat în panoplia sentimentelor noastre civile, morale şi politice. A fi patriot este, înainte de toate, o chestiune de identitate: eşti ceea ce eşti, dincolo de propria voinţă, într-un anume mod marcat de fatalitate (soarta?) şi, oricât ai încerca nu te poţi sustrage acestei realităţi.
Însă abia de-acum intervine descumpănirea. Ca oricare dintre cele mai intime sentimente ale noastre, patriotismul nu are nevoie de a fi exhibat, strigat, retoricizat, ori, aşa cum se întâmplă îndeosebi în epoci dictatoriale ori în cele de crize profunde, nu se cade să fie publicitizat. Nu intră într-o competiţie, nici măcar cu sine însuşi, dacă e să acceptă, resemnaţi, că, printr-un uz abuziv şi excesiv, sfârşeşte prin a-şi dispersa alarmant aria semantică, devalorizându-se la nivelul unei gratuităţi nemeritate.
Ca stare, patriotismul este senzaţie, aşadar un sentiment în zona senzorială: îţi iubeşti Ţara, cum îţi iubeşti părinţii, copiii, casa, ograda, masa, fotografiile îngălbenite de vreme de pe pereţii odăii în care încerci să te regăseşti pe tine însuţi dincolo de zarva cetăţii. Dar este – nu-i mai puţin adevărat – şi o valoare comunitară: cu acelaşi substrat al apartenenţei. Ţara nu-i, de altfel, decât o Cetate mai întinsă, iar prezenţa ta în fiinţa sa e subînscrisă, iarăşi în afara voinţei proprii.
Aşa stând lucrurile, devine oare necesar, cumva imperios, să-ţi afişezi, chiar, aşa cum spunea, în formule ofensive, ultimative, acest sentiment atât de intim structurat în forja propriei tale identităţi? Nu cumva, supralicitat, patriotismul riscă să cadă la nivelul unei mărfi scoasă pe tarabă, ca la un târg săptămânal ori ca la piaţa de-acum eliberată încât îngăduie orice tranzacţie cu condiţia unică de a aduce un profit?
Nu mai privesc de o vreme televiziunile noastre de ştiri, intrate deja într-un amurg scandalos, dar revărsările de efuziuni din aceste ultime două zile sub tutela şi în numele unui patriotism m-a surprins până la indignare. S-a mers până la o „competiţie”, un fel de …campionat, între ceea ce s-ar presupune a avea, ca români, patrioţi adică, mai bun şi mai frumos în gena noastră patrimonială. De parcă ţi-ai putea permite să …selectezi în freamătul unor senzaţii, al unor sentimente, al resorturilor credinţei din intimitatea şi aşa greu de pătruns şi încă şi mai greu de disecat axiologic: foame şi sete, frig şi cald, iubire şi ură, curaj şi frică, siguranţă şi îndoială, toate alcătuiesc un summum simbiotic, dificil de disociat cu vreo pensetă magică.
Şi atunci? Ce ne mai rămâne în faţa acestui comandament sunând ca o poruncă sacrală? Pur şi simplu acceptarea şi asumarea, fie tot în termeni de fatalitate, a acelui acasă, a fi acasă, cu unica sarcină imperativă de data asta de a-i da, prin ceea ce ştii şi faci, consistenţă, valoare. Un act care pune în competiţie orgoliul elitist şi mândria umilă a Ionilor şi a Ioanelor, agenţi şi ei egali în susţinerea edificiului şi coeziunii Ţării. Al vetrei.
De Ziua Naţională a Ţării am simţit, parcă mai mult decât în ultimele decenii, cu câteva excepţii nu mai puţin discordante, un sens, firav, dar tonic, de reîntoarcere spre …acasă. Şi m-am întrebat, cu emoţie, dacă ar fi chiar atât de nebunesc să începem să credem că drumul spre normalitate, ca drum spre acasă, nu e cumva însăşi cheia unei retreziri la realitate?
