Bucureştiul se dezmeticeşte

Prezenţa premierului chinez, Li Keqiang, la Bucureşti, prima vizită în România a unui asemenea înalt demnitar al Beijingului după 19 ani, prilejuită şi de a III-a ediţia a Forumului Economic şi Comercial „China – Europa Centrală şi de Est”, la care şi-au anunţat prezenţa numeroşi şefi de guvern, este un eveniment de referinţă. Pregătit cu tact de mai multă vreme de premierul român, Victor Ponta. Neîndoielnic, extinderea cooperării bilaterale va constitui axul central al discuţiilor, dar, în acelaşi timp, se va încerca şi o recuplare a unei vechi prietenii statornice, ce a animat odinioară cele două ţări. Nu putem emite decât ipoteze. Dar ceea ce ştim este că de-a lungul anilor, până în 1990, Beijingul a considerat Bucureştiul un solid partener economic şi politic, neuitând faptul că a fost unul din canalele diplomatice eficiente şi de încredere în stabilirea relaţiilor cu SUA şi devenirii de membru al ONU, în pofida ostilităţii americane şi inamiciţiei URSS. La rândul său, Beijingul a vegheat la integritatea teritorială a României, avertizând la modul cel mai serios Moscova, în 1968, să îşi reprime orice nervozitate şi intenţie agresivă la adresa Bucureştiului. Şi au mai existat gesturi de maximă apropiere. Lumea s-a schimbat mult de atunci şi noile generaţii de lideri politici ai Chinei, chiar dacă mai ştiu câte ceva despre temeinicia prieteniei de odinioară dintre cele două ţări, au altă abordare a lucrurilor, realmente pragmatică, dintr-o cu totul altă perspectivă. Decolată economic în anii lui Deng Xiaoping, China trasează cu discreţie o nouă ordine internaţională. În 2011, „China a devenit cel mai mare producător al lumii şi a pus capăt unei perioade de 110 ani în care SUA a ocupat această poziţie”. („When China rules the World”, Martin Jacques – Penguin Books, Londra, 2011). Turneul din sud, de patru zile, a lui Deng, la începutul anului 1992, a fost semnalul trezirii Chinei, printr-un proces de inspirate reforme economice, când ţara se afla la pământ, şi atunci a lansat şi butada: „Dacă economia nu va fi relansată, acest lucru va duce la dezintegrarea Partidului Comunist”. În acelaşi an, „The Economist” titra  „Uriaşul se trezeşte la viaţă”, atrăgând atenţia asupra progreselor vizibile în plan economic. Despre ascensiunea Chinei s-a scris mult. Economie emergentă, adepta principiului „o ţară, două sisteme”, dar şi a unor standarde etice, circumscrise învăţăturii confucianiste, China are un monopartidism care suprimă orice disidenţă deosebită, dar pune accentul pe legitimare, şi, cum spuneam, pe preluarea lui Confucius. Internetul şi reţelele de socializare au sedus tânăra generaţie. Însăşi dominaţia comuniştilor nu este sinonimă sistemului sovietic de odinioară, ci organic legată de creşterea economică, motiv de bună chibzuire a competenţelor conducerii. După alegerea sa în fruntea PCC, în noiembrie 2012, la al XVIII-lea Congres, Xi Jinping a stabilit ca prioritate „ameliorarea stilului de viaţă al cadrelor în viaţa privată, dar şi la locul de muncă”. Pentru „Global Times”, „China a intrat în epoca exigenţei stricte în materie de morală pentru cadrele sale”. Importanţi lideri ai partidului s-au văzut înlăturaţi din cauza faptelor de corupţie. În aceste circumstanţe, atracţia Chinei este de netăgăduit: despre ofensiva în spaţiul african, în zone bogate în materii prime (Sudan, Angola, Guineea Ecuatorială, Gabon, Nigeria, Zambia, Africa de Sud, Zimbabwe, Congo-Brazaville), s-a vorbit destul, ca şi despre parteneriatul China-UE, dialogul „people to people”. De dată mai recentă, a luat măsuri de întărire a puterii sale monetare, instituind acorduri valutare reciproce cu Argentina, Brazilia, Indonezia, Belarus. China deţine rezerve valutare de 3.000 de miliarde de dolari şi, după anumite surse, de 4.000 de miliarde de dolari. Ştim destule lucruri despre China. Şi China ştie destule lucruri despre noi. Chinezii şi liderii lor sunt mândri de noul lor statut pe harta lumii. Organizarea Jocurilor Olimpice de Vară din 2008 ne-a prilejuit admirarea arhitecturii ultramoderne a oraşelor chineze şi emanciparea societăţii, totalmente ruptă de epoca Mao. Un singur detaliu privind inabilităţile noastre fără egal, de dată mai recentă, legate de relaţiile Bucureştiului cu Beijingul. La începutul lunii martie 2004, Adrian Năstase – primul demnitar străin care vizita China după o epidemie de gripă aviară de proporţii – s-a bucurat de o bună primire. În ţara marilor editorialişti ai neamului vizita era persiflată. Deşi Adrian Năstase avusese un atu fără egal: socrul său fusese, timp de 9 ani, ambasador la Beijing. Unul de bună calitate. Premierul Victor Ponta are şansa de a repara o serie de stângăcii, chiar diplomatice, săvârşite în timp. Dacă va  izbuti va fi în avantajul guvernului său. Asta, deoarece chinezii vor să investească masiv în România. Fiindcă vizita lui Li Keqiang chiar marchează o nouă bornă în relaţiile bilaterale.