Fotoliul arogant

0
389
Citeşte mai mult

Nu numai ciobanul se supără pe sat, dar şi ţiganul care, ajuns împărat, îi termină întâi pe ai lui, punându-şi, apoi, toţi supuşii în cap. Şi dacă educaţia s-a redus la cumpărarea, prin… licitaţie, a unui carton iar cititul cărţilor e mult mai puţin rentabil decât apariţiile pe sticlă, atunci măcar să ne mai aruncăm o privire prin zestrea de înţelepciune populară ca să nu cădem iremediabil de proşti.

Şi când Ţara e vraişte, iar societatea într-o gâlceavă continuă, iar capii celor mai importante şi impozante instituţii ale statului o ţin de-o păruială golănească, nu ştiu ce s-ar mai putea spune. Şi, mai ales, face. Decât, gândesc, vreo contemplare resemnată a câte unui caz mai aparte, dintre acelea pe care le vedem, le auzim şi le trăim zilnic şi în faţa cărora rămânem sideraţi.

Cât despre politicieni, ei deja s-au calificat într-o „ligă” în care nu mai funcţionează niciun regulament, în care ei joacă şi tot ei arbitrează, unul pe altul ori unii pe alţii. Pe scurt, o ligă de origine extra-terestră, dovedită măcar prin înstrăinarea totală de realitatea cotidiană şi presantă, ca şi prin neruşinarea cu care îşi etalează, punctual, nepriceperea, cabotinismul, sictirul făţiş faţă de alegător, toate subjugate de un orgoliu fără nicio acoperire.

Un simplu examen – al fiecăruia dintre noi – e suficient spre a atesta o constatare cumplit de adevărată şi pe care aş subsuma-o unui fenomen sub eticheta fotoliul arogant.

Sigur, orgoliul, chiar şi în varianta sa mai puţin agresivă de mândrie (ca satisfacţie pentru ceea ce ai făcut şi ceea ce ai fost, faci şi eşti în continuare), intră în fondul nostru comportamental. Este, în varianta sa benefică şi, aş zice, „normală”, o formă a conştiinţei de sine. O afirmare chiar a ceea ce ştii, poţi şi chiar faci. În cealaltă  variantă, opusă, orgoliul se diseminează într-o gamă mai largă de nuanţe: de la un subiectivism exagerat ori exorbitant, trecând prin ţâfna – care e imediat reactivă – şi ajungând la forma cea mai detestabilă, adică arţagul.

În interiorul gamei, regăsim însă atitudini, manifestări, eşapări, crize chiar de o diversitate ameţitoare şi în care, cu puţină disciplină metodică şi poate şi cu puţin har, avem prilejul nesperat de a accede la profilul mai adevărat, deloc contrafăcut, al pacientului.

Examenul, cum spuneam, e simplu şi, de fapt, îl procesăm ori suntem martorii lui aproape zi de zi. E vorba de… surpriza, nemotivată în gradul ei de imprevizibilitate din moment ce ne stă sub ochi, de a descoperi în vecinul, în prietenul de-o viaţă o schimbare radicală scurt timp după parvenirea sa într-o funcţie pe o scară socială improvizată şi fragilă.

În genere, fenomenul cel mai jenant, nelipsit de substanţiale rezerve de ridicol, se constată la cei care se trezesc pe treptele de sus fără vreun merit. Despre vocaţie nici nu poate fi vorba.

S-a schimbat X, ne auzim decretând, cu un firesc în care nota de defetism şi de resemnare şi-a risipit orice legitimitate.

Şi, iarăşi la fel de firesc, intrăm, pe acelaşi vinovat făgaş al unei analitici păguboase, în detectarea vreunor vectori responsabili şi cât de cât rezonabili spre a înţelege resorturile unei metamorfoze uneori spectaculos de dramatice. Sau tragice.

Exemplele cele mai eclatante şi egal reprobabile le găsim, cum altfel, în zona politicienilor. Uneori, tineri, unii, puţin ce-i drept, nelipsiţi nici de inteligenţă şi nici de o brumă de cultură, ba chiar şi de bun simţ, însă în faza dinaintea …convertirii. Sau a conversiunii. Apoi, brusc, ca şi cum s-a lepăda ca de nişte ţoale mai ponosite, apar goliţi de oricare dintre darurile pe care, din fericire în cazul lor, le-au avut şi intră, cu o voluptate de neinvidiat, în ograda cu orătănii pe care nu s-au sfiit, cu nu mai puţin afişată convingere, să le înfiereze pe vremea când luptau pentru un… bilet de intrare.

Din păcate, ograda e mare, nu doar pe scena politică – unde ar fi nevoie de o întreagă armată de psihiatri ori măcar de psihanalişt ca să fie curăţată –, ci şi în locurile cele mai comune ale existenţei noastre cotidiene. Şi ca de la arţăgos la arţăgos, orgoliile spuzesc la tot pasul, în bună vecinătate, uneori chiar nepotrivită logodnă, cu incultura, cu necalificarea, cu proasta expertiză, toate cauze şi motive ale nefericirii generalizate, netratate şi, din nenorocire, chiar netratabile.

Un leac ar exista, cică, ba chiar la îndemână: aruncarea fotoliului, în stradă, pentru moment, fiindcă soluţia focului trimite, undeva la subsol, la… explozia mămăligii.