Am scris cu ceva timp în urmă despre nişte elucubraţii jucăuşe, ba chiar viciate de un morb propagandistic, induse în spaţiul public de unul dintre liderii Mişcării Populare, propunând sentenţios o definiţie-program a dreptei în termenii unui discurs demn de modele …absolutiste. Îl descopeream, în acel context, pe Adrian Papahagi, cu neplăcută surpriză, cunoscându-i potenţialul intelectual şi bănuindu-l de o mai mare apetenţă pentru o minimală logică.
Avansam atunci o perplexitate, anume implicarea în actualitatea politică partinică a unor intelectuali ei înşişi adepţi ai unui elitism cvasi-doctrinar, încercând să detectez raţiuni mai mult ori mai puţin oculte ale freneziei cu care s-au angajat într-un proiect pe cât de îmbălsămat retoric pe atât de suspect prin adoptarea ca portdrapel al lui Traian Băsescu.
Descopăr, acum, o elucubraţie infinit mai hilară într-un text parafat de un alt protagonist, de al cărui profil intelectual şi cu atât mai mult „elitist” am, mai demult, suficiente motive să mă îndoiesc. Refuzat de coerenţă, în idei ca şi mai ales în discursul public, Daniel Funeriu, căci de el este vorba, fostul ministru al Educaţiei ce şi-a însuşit o reformă încă discutabilă şi deja amendată, recuperat, din cenuşa guvernelor portocalii de idolul său absolut, Traian Băsescu, rescrie parcă, sub ghilotina unui penibil mai mult ori mai puţin voluntar, o pagină din trista literatură proletcultă sfârşită în degradantul cult al personalităţii.
Decantând, frenetic şi entuziast, „o serie de mişcări interesante” pe terenurile de încercare prin care se antrenează „muşchetarii” voluntari ai „noii drepte”, el comite o operaţie ce-i facilitează, eludând orice suflu „doctrinar”, „trei obiective politice şi unul administrativ”, în baza unei inducţii pseudo-apoftegmatice, anume încrederea că „direcţia şi majoritatea actorilor au totul pentru a reuşi”.
Despre ce „obiective” este vorba? Evident, primul ar fi „să doboare USL”, apoi „să câştige alegerile din 2014 şi 2016”, „să guverneze corect” (sic!), „să câştige încă un rând de alegeri…”.
Se vede cu ochiul liber nu doar infantilismul unei astfel de judecăţi (pe vremea când se afla la Putere reproşa, împreună cu ceilalţi „călăreţi” pe destinul Ţării, tocmai substituirea de către Opoziţia de atunci a unui articulat program de guvernare cu obsesia retorică a „doborârii” regimului Boc-Băsescu), ci şi o deplorabilă emfatizare a luptei politice reduse la nivelul unei ţâfne … maidaneze.
Şi fiindcă de „ţâfnă” este vorba, imberbul consilier, „argonaut” în căutarea unei lâne… de cânepă, nu de aur roşiu-montaniu, trece, iute, la creionarea, cu un condei de plastilină, a unui decalog în …nouă puncte, din care doar două ţin de o ieftină sloganiadă („A fi de dreapta înseamnă să munceşti…”, ce ieftin truism, gratuit şi derizoriu), restul aliniindu-se unui fel de catalog encomiastic sustras, cum spuneam, vechilor „alfabete” de descendenţă stalinisto-ceauşistă.
Succesiunea lor se subsumează unui cod cu iz taxonomic, plătind cu nonşalanţă preţul truismelor, generând aproape un fel de parodie involuntară, căci, iată, pentru funeri-istul în acţiune, „A fi băsist (acesta este incipitul reluat, ca într-un rozariu de sectă proibită!) înseamnă să-ţi asumi ridicarea steagului şi împlântarea lui în câmpul advers…”, ori „A fi băsist înseamnă a fi făcut ceva măsurabil…” (un fel de …topometrist sau cadastrist în acţiune), şi tot aşa, înşiruite, ca nişte atribute-porunci dintr-un manual cu un mobil fundamentalist.
Dincolo de aspectul curat caricatural al unei asemenea intervenţii, întrebarea încă şi mai iscoditoare vizează alegerea, atât de îmbibată de recuzatul cult al personalităţii, lui Băsescu, nu în rol de factor coagulant, ci de om providenţial care este, dincolo de ridicolul „sintaxei” discursive, tot ce poate fi mai contraproductiv. O viziune ieşind, ruşinată, din ungherele unei istorii, eşuate şi din cauza personalismelor paranoice şi a unor providenţiali pe care evaluări ulterioare le-au conservat doar …goliciunea.
